A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
－ Nu pot să cred că am acceptat să vin cu tine, spune Nyte printre dinți, iritat, evitându-mi privirea și ronțăindu-și popcornul în tihnă, cufundat în scaun.
－ Nu pot să cred că încă te mai plângi, ridic eu din umeri, înfigându-mi mâna în porția uriașă de floricele cu unt. Dă-ți cotul, te rog.
Își dă ochii peste cap, însă nu se împotrivește. Lasă ochelarii 3D să-i cadă pe nas, deasuapra celor de vedere, realizând, apoi, că ceva nu funcționează. Își scoate ochelarii cu rame negre și îi așază în tocul lor, pe care îl pune în rucsacul meu. Luminile se sting, iar tipicele reclame dinaintea oricărui film încep. Ia-ți biletele online! Compania aeriană numărul unu în lume! Reduceri cu până la patruzeci și cinci la sută la canapele din piele! Toate lucrurile astea-mi sunt familiare. Sala-i goală și întunecoasă, iar, în afară de mine și de sinucigaș, mai sunt două persoane care sforăie. Din când în când, se mai aude sunetul floricelelor de porumb zdrobite, însă, în rest ｰ nimic. După zece minute de reclame, ecranul afișează mesajul: "VĂ RUGĂM, NU UITILIZAȚI TELEFOANELE MOBILE ÎN TIMPUL PROIECȚIEI ȘI LĂSAȚI-LE PE MODUL SILENȚIOS. PENTRU ORICE SEMNALARE A UNEI NEREGULI, CONTACTAȚI CONDUCEREA CINEMATOGRAFULUI SAU, PENTRU SEMNALAREA UNEI CONTRAVENȚII GRAVE, NUMĂRUL PENTRU URGENȚE. VIZIONARE PLĂCUTĂ!". Caut, pe întuneric, paharul meu cu suc acidulat, care îi va da de lucru, cu siguranță, ficatului mei amărât. Sorb prin pai, iar Nyte se uită la mine plictisit, oftând. Îmi cer scuze ținând palmele sus, ca un hoț prins în fapt, iar filmul începe. Înghit în sec. Îmi lipesc privirea de ecran. Vara lui 1993. L-am mai văzut de trei ori, dar, când am auzit că rulează din nou, m-am gândit că n-ar strica să-mi reîmprospătez memoria.
Îmi amintesc, încet-încet, de traumele adânc înfiripate în sufletul Fridei. Trăiesc odată cu personajul. Fiecare lacrimă, fiecare zâmbet. Despărțirea de cei dragi. Integrarea în noul mediu. Izbucnirea. La un moment dat, pe la jumătatea filmului, simt două picături fierbinți de apă și lizozim curgându-mi pe obraji. Substratul psihologic al producției atinge un punct sensibil. Nici măcar nu observ crănțănitul care s-a oprit de ceva timp sau faptul că sunt singura persoană trează din sală. Cel din dreapta mea a lăsat cutia cu popcorn jos, pe podea, și stă ghemuit pe locul lui, cu capul înclinat către direcția opusă mie. Cred că a trecut ceva timp de când nu a mai dormit, judecând după cearcănele imense care îi marchează ochii. Îi scot ochelarii, cu grijă, și-l acopăr cu jacheta lui, lăsată pe scaunul alăturat. Iau cutia cu floricele și încep să ronțăi și să tot ronțăi, până le termin. La finalul filmului, observ cum oamenii din ultimul rând se ridică și pleacă, dar Nyte rămâne neclintit. Ridic din umeri și las filmul să mai ruleze o dată. Sunt, în continuare, atentă la film, însă atenția mea începe să se îndrepte asupra sinucigașului în momentul în care a treia proiecție începe. În douăzeci și trei de ani de viață, nu am mai văzut o expresie atât de calmă. Buzele îi sunt ușor întredeschise, iar ritmul cardiac e lent. Respiră ca un nou-născut. Se încruntă, totuși, de câteva ori, pe parcursul celor o sută de minute pe care le mai petrecem în sală. Mă-ntreb dacă visează și, mai important... Ce visează? Filmul dispare din fundal. Potențialul vis al lui Nyte învăluie sala, făcându-și loc printre nările mele și răsfirându-mi-se prin trup, ca o emoție copleșitoare. Energia se unduie și ocupă fiecare milimetru cub din... din mine, la urma urmei.
