Nori la înec

Treizeci și doi: Lenny Montgomery (4)

     ― Ce se întâmplă?

     Cuvintele rostite cu inflexiuni ale lui Lenny se pierdeau în întuneric, fragmentându-se din ce în ce mai mult, până când n-a mai rămas niciun sunet care să le articuleze. Micuțul s-a cuibărit, ducându-și genunchii sub bărbie și strângându-i cu putere. Începuse să plângă, iar lacrimile sale nu puteau fi distinse de cele ale norilor. Era singur-singurel. Nici tatăl lui, nici Creatura Celestă nu erau acolo ca să-l salveze. Lumea reală arăta ca un coșmar. Ce era în neregulă cu toate clădirile acelea înalte? Ce era atât de fioros la faptul că nu puteai privi luna decât dacă te ridicai pe vârfuri? Nu-și putea răspunde, căci plângea în toate felurile posibile, cu toate nuanțele existente: cu sughițuri, în tăcere, zgomotos, înecat, ridicându-și umerii ｰ oricum ar fi plâns, rămase stingher. Se culcă pe bancă, ghemuit, pielea goală fiindu-i mângâiată de ploaie. Închise ochii, epuizat și secat de orice forță fizică sau psihică. Încetișor, Lemny alunecă în vis, într-un somn profund, și fu complet uitat de lumea adevărată, topindu-se și prelingându-se în cea a iluziilor. 

     În dimineața următoare, se trezi și primul lucru pe care îl făcu fu să-și lase capul pe spate și să privească cerul. Întinse una dintre mâinile firave către bolta imensă și realiză că nu mai era nici urmă de nor. Apoi se ridică și se hotărî că nu era timp de stat: trebuia să o ia într-o direcție, să-l caute pe tatăl său. Astfel, se plimbă prin tot orașul, întrebând pretutindeni, în stânga și-n dreapta: "Tati e aici? Unde-i tati? Unde-i apa?". Unei femei i se făcu milă de el, așa că i-a dat un tricou și o pereche de pantaloni (mult mai mari decât avea nevoie, dar copilul nu se putea plânge).  Așa se face că Lenny a hoinărit o săptămână întreagă pe străzi, neștiind ce să facă și cum să reacționeze. Trăia din mâncarea pe care oamenii i-o lăsau, din resturi, și bea apă de unde apuca. Orașul era imens și, cu toate că zăpușeala asupritoare transforma aglomerarea urbană într-o oală fără capac cu apă pusă la fiert, pietrele și asfaltul îl făceau să fie mai rece decât însăși gheața. Băiatului nu-i plăcea noul loc. Deloc. La un moment dat, obosise cumplit. Oriunde s-ar fi dus, căutarea era în van. Niciun chip familiar nu îi încălzea sângele rece din vene. Se pierdea printre străduțe, de dimineață până seară. "Unde-i tati?". Cine-ar fi crezut că această întrebare ar fi putut fi, vreodată, învelită de o pojghiță incertă a retoricului?

     Singur și epuizat cum era, trebuia să își găsească, la fel ca în fiecare seară, un adăpost. Când i se făcea somn, intră pe ușa celei mai apropiate clădiri și îi întreba pe oameni dacă putea să se culce acolo, într-un colț. De cele mai multe ori, i se spunea că da. În noaptea aceea, lucrurile au stat diferit, căci Lenny nu știa să citească, nevăzând că pe plăcuța luminoasă de deasupra ușii scria "BAR & JOCURI". Zona aceea era una ferită, de undeva de la periferia orașului, despre care nu mulți oameni știau. A apăsat clanța și a intrat. În secunda în care copilul a pășit înăuntru, toate râsetele se opriseră, paharele fuseră lăsate pe masă, iar barmanul îi aruncă o privire tăioasă. Derutat, băiatul închise ușa din lemn de salcie în urma lui și se așeză pe preș, privind către tavan. Fețele ființelor stranii din jur aveau alura lui Albert, dar nu se asemănau prin nimic cu el, în afara faptului că erau, de asemenea, oameni. O astfel de făptură nu foarte înaltă, mică și îndesată, cu păr maroniu înconjurându-i gura lată și cu un gol lucios pe cap, coborî scările și îl văzu pe micuț. Pufni în râs. Ajunse jos, se strecură printre oameni și se apropie de Lenny Montgomery, care zăcea, timid și tăcut, sprijinit cu spatele de ușă. Îi zâmbi în cel mai dezgustător mod cu putință, apoi îi luă încheietura firavă între degetele groase și butucănoase, ridicându-l și măsurându-l din priviri. Bărbatul arăta ca un berbec gras.