A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
~>•<~
O să mor.
Eram convinsă că asta avea să se întâmple cu mine, cel puțin până când am reușit să mă agăț cu mâinile de o parte ceva mai fixă a acoperișului. Surprinzător, sunt în regulă acum. Simt câteva țigle alunecând sub greutatea pașilor mei, în timp ce mă apropii de locul în care am fost înainte să cad. Ce m-a șocat atât de tare? Sunt pe cale să aflu, înaintând cu atenție. Mă opresc atunci când văd motivul: aparent, nu sunt singură pe-acoperiș; o siluetă străină zace pe margine, parcă fiind gata să se-arunce și să pice-n vid. Preț de câteva clipe, sunt nesigură. Nu știu cum ar trebui să reacționez, nu știu ce ar trebui să fac. Trebuie să gândesc repede, așa că aleg să continui să mă apropii de necunoscut. Într-o singură secundă, o tornadă de imagini îmi vâjâie prin minte, întorcându-mi rațiunea și simțul realității pe dos. Imagini cu el, aruncându-se fără să mai spună nimic. Imagini cu el, lovindu-se de statuia de piatră din grădină și preschimbându-se-ntr-o grămadă de cioburi. Îmi scutur ușor capul, în încercarea de a alunga toate gândurile care nu-mi dau pace. Parcă-mi aud vocea interioară amuzându-se pe seama mea: "Nu te mai stresa atât, idioato! Poate că nu vrea să sară...". După vreo două minute de contemplat, realizez un lucru important. Realizez că, în ciuda intenției mele disperate de a găsi jurnalul, n-aș fi putut să-l recuperez, oricum. Jurnalul e în mâna lui.
Inima-mi zvâcnește alert în piept, pe măsură ce mă apropii de el. Simt câteva picături de sudoare scurgându-mi-se pe frunte, din cauza presiunii. El mai face un pas, vârful piciorului suprapunându-i-se cu linia care marchează marginea acoperișului. Speriată, încep să mă grăbesc și ajung în dreptul lui. Trăsăturile i se îneacă în întunericul nopții, însă ochelarii cu rame negre sunt încă vizibili. Ciudat, tipu'... Știe că sunt aici și, totuși, continuă să privească înainte, parcă fixând un punct inexistent pe cer. Dacă s-ar dezechilibra acum, oricât de puțin, ar ajunge jos sub formă de scrum. Faptul că se-apropie periculos de mult de neant mă sperie și mai tare. "Fii sinceră cu tine, Redden", îmi șoptește conștiința, trimițându-mi un mănunchi de fiori în corp, fiori care se-mprăștie. "De ce vrei să-l oprești? Caută răspunsul. Vrei să-l oprești pentru că ești o persoană bună, o persoană căreia îi pasă, sau pentru că n-ai suporta să trăiești cu gândul că ai fost doar un martor nenorocit, care-a stat cu mâinile în sân?". Deși toate astea sunt doar în mintea mea, înghit un nod când le aud rostite. Dacă nu fac nimic, o să sară.
— Stai! spun tare și clar, neavând nici cea mai mică idee în legătură cu felul în care ar trebui să procedez.
Continuă să se comporte ca și cum nu aș fi aici, ridicându-și piciorul în aer și pregătindu-se de cădere. Fără să gândesc prea limpede, îmi încleștez degetele în jurul încheieturii mâinii în care ține jurnalul, trăgându-l către mine cu toată forța. Nu primesc nicio reacție din partea lui, dacă nu pun la socoteală faptul că-și smulge mâna dintr-a mea fără a sta pe gânduri. Doar privindu-l, îmi dau seama că nu se teme de moarte; s-ar arunca în neant fără ezitare, ca și cum ar fi convins că, jos, îl așteaptă cineva, cu brațele deschise.
