Nori la înec

Treizeci și șase: Plăcintă cu brânză

     Soarele-i doar un punct luminos pe o hartă a nimicului.

     Îmi deschid ochii, vârfurile genelor acoperindu-mi raza vizuală și confirmându-mi adevărul cotidian: Felicitări, încă respiri, deci ești încă în viață. Îmi distanțez pleoapele ceva mai mult și las lumina întreruptă de crengile copacilor să-mi pătrundă în pupile. Privesc seninătatea neobișnuită a primei zile din an, zăpada bizar de albă și de predispusă la a reflecta cerul și geamurile mașinii lui Whitley. Încerc să mă ridic și să mă uit prin jur, dar ceva greu mă apasă și mă ține în loc. Brațul lui Nyte. Îl văd și primul lucru pe care vreau să-l fac e să urlu, dar mă abțin, căci văd un nou bilet pe scaunul șoferului. Tăiețel, al naibii Cupidon! "Văd că v-ați rezolvat problemele, ce bine! Ușile sunt descuiate acum. Puteți pleca. Nu vă faceți griji pentru siguranța mașinii mele; am asigurare și, în plus, nimeni din cartierul în care stă Redden n-ar putea să creeze probleme. Un an nou fericit!". Nervoasă, mă strecor de sub mâna sinucigașului și apăs mânerul. Clang. Ușa s-a deschis. Ies în cel mai scurt timp și îmi încep drumul către casă, mai jenată decât jena în sine. Cronc-cronc, fac pașii mei în zăpadă. Cronc-cronc, fac păsările pe cer. Cronc-cronc, face inima mea, care încă se întreabă ce s-a întâmplat în ultimele afurisite de douăzeci și patru de ore. Oftez.

     Mă apropii de strada care dă în aleea mărginită de castani înghețați, unde locuiesc. Nu ești foarte cinstită, să știi. Ar fi trebuit să... Să ce? Să aștept să se trezească? Să-i spun "Scuză-mă, Nyte, dar trebuie să plec"? Să rămân acolo? Cam așa ceva. Pufnesc și mă opresc preț de câteva momente, luând câteva pulbere de zăpadă în mâini și analizându-le luciul bizar. Din nou, din nou și din nou, ce-i în neregulă cu mine? Prima zi din ianuarie îmi aduce atâtea evenimente stranii, încât mă gândec serios să mă duc direct acasă, să mă arunc în pat, să-mi pun perna peste cap și să nu mai ies niciodată. O altă idee bună, desigur, ar fi să mă schimb, să-mi pun o pălărie uriașă pe cap, să mă urc în primul avion spre prima destinație la-ntâmplare și să-mi schimb numele în Victoria. De fapt, nu, Victoria ar suna puțin dramatic; ce zici de Angelique? Nu, nu, Angelique rimează cu Monique. Oricum, mă mai gândesc la asta. Destinația, să vedem... Undeva unde să fie cald. O insulă de care să nu fi auzit nimeni vreodată, unde să pot înota cu delfinii și să pot să prind un bronz perfect ｰ asta dacă n-aș avea tipul unu de piele, cel care nu se rumenește niciodată și care se-nroșește ca racu'. Bine, bine, o să stau la umbră, o să stau sub umbrelă, dar mă-ntreb în cât timp aș ajunge la aeroport.

     － Unde mi-am pus pașaportul? murmur, lăsând zăpada să cadă și privind cerul limpede ca apa din sudul Pacificului.

     － Probabil e printr-un sertar.

     － A, chiar așa, mulțu...

     Înghit un nod și-mi îndrept privirea către Nyte, care stă în spatele meu, cu aceeași expresie neutră cu care m-am obișnuit. Un lucru interesant pe care l-am observat la sinucigaș e felul de a-și da restart după fiecare zi. În fiecare dimineață, o ia de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ziua precedentă. Pentru el, lucrurile nu par să oscileze între trecut, prezent și viitor; nici măcar în prezent nu-s concentrate, căci noțiunea timpului îi e complet străină. Ieri, astăzi și mâine sunt niște cuvinte aspre, ca un soi de striații pe axa timpului. Axa timpului nu-i o axă, nici măcar atât! Să privești timpul ca pe o linie e la fel de greșit cum e să privești existența ca pe-un segment. N-o să poți ajunge să le cunoști vreodată, căci ție-ți e dată o singură viață, un demo al secretelor universului. Aici, însă nu există versiune premium. Nu poți cumpăra jocul complet, ci ești obligat să te mulțumești cu o încercare de șaizeci de minute. Apoi, te ridici și pleci, lăsându-i loc următorului. Următorul nu știe ce-l așteaptă. Și nici următorului, cum nici tu sau cei cine-naiba-mai-știe-câți care-au fost înaintea ta. Ce lipsită de formă-i existența...