A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Coridoarele astea lungi și luminoase mă înspăimântă. Faptul că-i trecut de miezul nopții și nepotul meu nu s-a întors acasă și nu-mi răspunde la telefon mă înspăimântă cel puțin la fel de tare; totuși, cel mai tare mă bagă-n sperieți liniștea mormântală. Câteva asistente mai trec pe-aici, din când în când, dar tot ceea ce fac e să mute pacienții dintr-un salon în altul. Doctorul mi-a spus să aștept să mă anunțe că pot să intru, așa că stau ca pe ace, pe un scaun verde dintr-un material plin de plastic. Bat din picior neîncetat. Bum-bum, face inima mea. Tac-tac, face podeaua sub talpa pantofului. Ușile liftului de deschid, iar de acolo iese doctorul pe care îl aștept, făcându-mi semn să aștept și deschizând ușa cu numărul cinci doi doi. Se strecoară pe-acolo și nu apuc să văd mai nimic, ceea ce-mi așează răbdarea pe un pat de ace și o împinge cu putere. Când, în sfârșit, iese, se apropie din nou de mine și, cu o expresie care ar putea trăda sute de mii de vești diferite (bune, rele, bune și rele sau mai știu eu ce), așa cum le e tipic tuturor medicilor, îmi spune:
― Se simte ceva mai bine și e lucidă. Puteți intra.
Încuviințez din cap și înghit în sec. Mâna îmi tremură pe clanță, iar, când reușesc să o apăs, cea mai dificilă provocare devine abținerea de la a plânge în fața ei. Simt cum ochii mi se umezesc și cum bărbia mi se mișcă, ușor, în sus și-n jos, dar tac. Mă duc lângă patul ei și mă așez pe un scaun, fără să spun nimic. Aștept să-mi vorbească ea. Și-aștept.
― Nu mă așteptam să mă bucur. Ciudat. Chiar îmi face plăcere să te am aici, Dean, se străduiește ea să scoată cuvintele afară, sleită de puteri.
O privesc și, oricât aș încerca să mă conving că ea este, oricât aș vrea să neg negarea și oricât aș lăsa de la mine pentru a accepta adevărul, mi-e imposibil să cred că femeia asta-i Monique Whitley. Arată mizerabil, mai mizerabil decât a arătat vreodată. Toată sclipirea și tot aerul enigmatic s-au dispersat prin jur, lăsându-i la iveală tenul palid, gălbui, buzele uscate și crăpate și cearcănele uriașe－din sora mea n-a mai rămas nici măcar un strop de vitalitate, ci doar o coajă gata să dispară odată cu praful, odată ce sufli. Nici părul nu îi mai e des, ca înainte. Doar în ochii de culoarea caramelului îi mai poți citi numele, căci, în rest, e-un cadavru animat și clandestin. Întotdeauna a fost slabă, firavă și delicată, dar să spun acum același lucru ar însemna o ipocrizie fără margini. Uscățivă, fragilă și sensibilă i s-ar potrivi ceva mai bine chiar acum. Dacă nu m-ar vedea, aș dezaproba din cap, dezamăgit de hotărârea sorții de a o sili pe Monique să treacă prin așa ceva. Nu mai văd și nu mai aud nimic. Nu-mi dau seama. Nu concep. De ce așa? Nu-i drept. Vreau să plâng, la naiba! Monique n-a fost nici pe departe un om bun sau o mamă adevărată, ci o femeie ușuratică și însetată de distracție și lux, dar asta nu înseamnă că merita să devină o bombă cu ceas ca să-și ispășească pedeapsa. Nu-i drept.
― Ce-i cu fața asta, ă? mă întreabă, încercând să zâmbească natural și sfârșind prin a își obosi până și mușchii feței și a renunța la asta. Hai, nu fii așa. Nu ne-am mai văzut de câteva luni.
