Nori la înec

Treizeci: Dean, sclavul copiilor nesăbuiți

     Deschid ochii.

     Privesc în jur, ușor amețit după petrecerea lui Ruysch, și, spre surprinderea mea, mă trezesc în propria sufragerie, întins pe podea și cu obrajii înghețați de lacrimi uscate. Îmi masez fruntea cu degetele, încercând să-mi amintesc cum am ajuns aici. Ridic din umeri. Ceva mai încolo, lângă fotoliu, stă lățit, ca un vierme mort, Markus ｰ oasele par să-i fi dispărut complet, iar membrele-i sunt din gumă. Îl caut pe nepotul meu, dar nu-i nicăieri; la o privire mai atentă, observ, prin crăpătura formată de ușa de la baie cu peretele, un ciuf de păr negru, răzvrătit, care nu știe încotro s-o apuce. Mă dezmeticesc puțin și mă ridic, întinzându-mi spatele cât să pot merge până la baie. Când ajung, deschid ușa și sunt întâmpinat de un Nyte mahmur, care privește tavanul într-o manieră meditativă. Doar să vadă ce manieră meditativă îi dau eu între ochi. Mă întorc în sufragerie și iau paharul gol de pe măsuța de cafea, apoi pornesc robinetul, lăsând jetul de apă rece să umple recipientul. La naiba, apa arată îngrozitor acolo unde ar trebui să fie alcool. Destinația lichidului? Fața pacostei. Las apa să curgă lin și să-l trezească din beție. Unde s-o fi dus, n-am de unde să știu, însă cert e că, aseară, la patru dimineața, el și Markus au venit la mine, terminați. Cât de frumos curge.

     － Au! strigă Nyte în cele din urmă, făcându-l și pe fiul lui Hywell să tresară.

     － Ah! urlă Markus, sărind direct în picioare, cu ochii făcuți cât cepele.

     － Știți numai să vă văitați. Unde dracului ați fost aseară și cu ce v-ați intoxicat?!

     Niciunul nu îmi răspunde. Markus se îndreaptă către bradul artificial stingher, lipsit de globuri, și se trântește sub  crengile lui plastifiate. Îmi duc mâna la ceafă și îmi scarpin scalpul. Ce s-a întâmplat aseară? e o întrebare la care nici măcar nu vreau să mă mai gândesc. Încerc să-mi răscolesc amintirile, puțin câte puțin, și imaginea surorii mele dansând cu Ruysch mă face să vomit. Nu mi-a plăcut niciodată atitudinea ei sfidătoare. Mă trimite cu gândul la anii de generală, când nu-mi făceam temele și eram luat peste picior de profesori. În orice caz, Monique a declanșat o tornadă. Memoria începe să îmi revină, fragmente din conversația lui Nyte cu mama lui strecurându-se printre girii creierului meu tâmpit. A fost cel puțin sfâșietor să văd un copil respins de ființa care i-a dat viață. Nici nu-mi amintesc cum l-a părăsit pe nepotul meu; țin minte doar ca avea cinșpe ani când l-am găsit și l-am adus acasă. Îi privesc linia maxilarului și mă gândesc la cât d mult a crescut în zece ani. Copilul speriat pe care l-am luat de pe stradă nu mai există în niciun colțișor din interiorul lui, pentru că, ei bine, s-a evaporat ca prin minune. Nu știu când. Cândva. Doar ochii i-au rămas la fel: de culoarea caramelului, ca ai mamei mele și ai lui Monique.

     － Dean, plângi? mă-ntreabă Nyte, trezindu-mă la realitate, în timp ce se dezmeticește și se ridică în picioare.

     － Eu te-am întrebat ce mama dracului ai făcut aseară.

     － Dom' Whitley, luați-o mai ușor... mormăie Markus, târându-se pe podea asemenea unei râme lăsate prea mult la soare. Cât... cât e ceasu'?
    
     － Doișpe fără un sfert, răspund, fixând cu privirea cadranul rotund de pe perete.

     － Ah! Am întârziat! se răstește el brusc, sărind ca ars și îndreptându-se, chiaun, către ușă. O să mă ardă pe rug maică-mea, sunt mort... Vai, domnule Whitley, dumneavoastră sunteți și mai mort! Haideți! Hai să mergem, haideți, pierdem vremea, hai... Dom...

     － Potolește-te. Duhnești a alcool și, în plus, azi e Crăciunul.

     － Nici tu nu miroși a apă, Dean, intervine pacostea, trecând pe lângă mine și croindu-și drum până în bucătărie, în fața frigiderului. După ce-și termină vânătoarea de comori matinală, închide ușa frigiderului și se întoarce cu un ciorchine de struguri în mână, continuând: când ne-am întors acasă, aseară, erai cam supărat, așa că ai ales să-ți deschizi cămara și să scoți toate sticlele bune. Eu și Markus ne-am alăturat.