Nori la înec

Șaizeci și unu: În niciun caz nu finalul

     Dârele împrăștiate pe cer frig. Dacă aș întinde mâna și aș încerca să le ating, chiar și cu vârfurile degetelor, n-ar mai rămâne decât oasele și articulațiile din mine, scârțâind rușinate în fața coroanei solare. Am stat pe gânduri suficient de mult încât să îmi dau seama de patru lucruri importante. Cruciale. Nu intenționez să ajung la starea civilă cu Omul-Elefant, nu intenționez să mor prea curând și nici să ajung o distrusă, lăsând pământul să-mi fugă de sub picioare. Nu intenționez, în cele din urmă, să mai aștept pe cineva care nu o să se mai întoarcă. Pomii înfloriți se leagănă deasupra mea și îmi spun că una dintre variante este să o iau de la capăt; nu să mă întorc acolo unde am început să merg, nu să șterg pașii pe care i-am făcut până acum, ci să mai încerc să găsesc destinația o dată. N-o să-mi iasă nici de data asta și știu, însă, atâta timp cât o să-mi pulseze inima în piept, nu am nimic altceva de făcut decât să caut. Nu știu exact ce, știu doar că trebuie să caut. Pe mine? Prostii, am mai auzit asta de atâtea ori și știu că-i doar o născoceală găsită-n orice basm în care toți trăiesc fericiți, până când pielea începe să li se încrețească, spatele începe să-i doară, dinții li se tocesc și cad, iar părul alb le devine sârmos. Și mor, apoi. Ce altceva ar putea să facă? Să vină mai repede, până nu mă ridic și plec. Oftez, pentru a nu știu câta oară, lăsându-mă mângâiată de vântul de sfârșit de aprilie. Timpul mă cuprinde cu brațele lui diforme și moi, încălzindu-mă de la spate. Îmi suflă secunde în ceafă. Mă gâdilă. Încerc să mă întorc, o clipă, pentru a-l prinde, iar, când revin în poziția inițială, sunt șocată să îl văd pe Nyte. Nu credeam că avea să se întoarcă, ce-i drept. Ce nu mă surprinde e că nu-și cere iertare.

     — M-am întors. Facem o plimbare?

     — Asta mă întrebai și dacă stăteam o noapte întreagă aici? ridic o sprânceană, rămânând nemișcată, pe bancă. Vin, numai că am amorțit și îmi e greu să mă ridic, îi spun, întinzându-mi brațele înainte și apoi ducându-le deasupra capului, în ideea de a mă dezmetici.

     — Să aduc o macara?

     Îmi dau ochii peste cap și mă ridic, apoi mă îndrept către poarta mare și verde, încă deschisă. Sinucigașul (deși încep să mă îndoiesc de asta din ce în ce mai tare) îmi prinde interiorul brațului stâng cu al lui, ca un clește, obligându-mă să mă agăț de el și să-l las să mă târască în direcția opusă. Prefer să tac, curioasă unde are de gând să meargă. Descopăr că ținta lui era ieșirea din spate. Odată ce ajungem pe aleea oranj, suntem acoperiți de umbrele lunguiețe ale arborilor din jur. Surâd. E un tablou atât de plăcut, dacă exclud zgomotele de pe fundal și contextul tragic în care ne aflăm, după evenimentul de astăzi. Nyte, hotărât să continue drumul, grăbește pasul, dar aproape că mă pierde pe drum, așa că renunță la viteză și se adaptează la mersul meu mărunt și lent. Simt un gol atât de plin în stomac și o greață atât de profundă în fiecare cotlon al gâtului... Nu sunt sigură dacă vreau să mă opresc, să merg mai departe sau să mă întorc acasă. Înghit În sec. Nyte pare să îmi observe ezitarea, așa că încetinește și mai mult, până când ajungem să saționăm. Trag aer adânc în piept și îl îndemn să o ia din nou din loc, întrucât sunt atât de confuză. Simt o energie exterioară, sub formă de fum gros și elastic, ancorându-mi-se în membre și în interiorul cel mai adânc și mai moale al capului. Fumul se împrăștie în fiecare părticică din corpul meu lipsit de vlagă, ca mai apoi să mă umple de o curiozitate ucigătoare. Îmi revin, deodată. Lucrurile se așază la locul lor. Confuzia se spulberă. Acum știu. Știu ce era senzația asta măcinătoare, știu de unde a venit și știu de ce a plecat. Frica. Mi-e frică să nu pierd încă un om la care țin. Frică să nu mă pierd pe mine, în același timp. Numai că e greu de crezut că un braț în jurul căruia al meu e încolăcit se poate îndepărta vreodată. Bine, poate că brațul îți rămâne ție și posesorul lui și-l amputează. Ce zici de asta? Taci, măcar acum. Taci.