A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
〘✯〙
N/A: Poți lăsa întrebările tale, oricât de multe ar fi, în comentariile capitolului cu titlul "Q&A". Lectură plăcută.
〘✯〙
Încă o săptămână s-a prelins printre ghearele lunii august, devenind, brusc, un fragment din septembrie. Calendarul zice că-i a treia zi din anotimpul mortăciunilor ｰ toamna. Ceasul de perete zice că-i ora zero din a treia zi din anotimpul mortăciunilor. Redden zice că s-a plictisit de moarte și că se simte singură, mai singură decât Pluto în Calea Lactee. Markus s-a dus acasă la el, în urmă cu doar câteva zile. Lily doarme. Părinții ei dorm. Nyte moare. Impropriu, bineînțeles; varicela spontană nu-i un lucru cu care te înfrunți foarte ușor la douăș'cinci de ani. Fotografia înrămată a unei țestoase marine zace pe peretele alb-cenușiu, iar, sub ea, pe birou, cartea de vizită a lui Jeroen Ruysch se pregătește să găzduiască un strat gros de praf. Un hanorac negru îmi șoptește ceva din colț. Mă apropii, să-l aud. Îl aud. Îmbracă-mă odată și ieși pe ușa din spate, apoi descurcă-te. Însă conștiința, proaspăt întoarsă din concediul medical, îmi urlă-n urechea dreaptă: Nu-l asculta! Stai aici cuminte până mâine. Nu ieși la ora asta! Mâine-ți vin rudele în vizită! Subconștientul iese învingător, îmbinând toate variantele posibile și hotărând pentru toată lumea: Haideți să facem o plimbare scurtă și nevinovată. Ne întoarcem repede. Surâd prostesc. Scările nu mai gem sub greutatea pașilor mei, iar hanoracul îl iau pe mine din mers. Sar în bocanci și ies pe ușa din spate, aproape pe vârfuri. *Așa să fie.*
Până la cel mai apropiat non-stop, merg vreo zece minute. Înăuntru, miroase a brânză și a soluție pentru lustruit podelele ｰ nu-i chiar atât de rău, dacă îți acoperi una dintre nări. Pun pe bandă un suc de struguri la cutie și o pungă de covrigei cu tărâțe și ardei iuți, privind ochii stinși și triști ai casierei, care scanează produsele cu viteza unui melc șchiop. Densitatea populației în magazinașul ăsta stradal se ridică pe la vreo... ei bine, un sfert de om pe metru pătrat. În spatele meu este o singură persoană, un copil până-n paișpe ani, care-și ia un pachet de Pall Mall mentolat. Amator, zău. De-abia acum observ că liniștea de mormânt nu-i chiar liniște: în boxe răsună un soi de pop-rock de rahat al zilelor noastre, care n-are nicio noimă. Casiera mă la-revederează. Eu o la-revederez înapoi. Ușile automate-mi fac loc, parcă știind că urmam să trec printre ele. Ce gest nobil. Punga de aer cu aromă de covrigei se deschide parcă singură, iar paiul se-nfige nesilit de nimeni în gaura cutiei; combinația nu-i o revoluție a aromelor, ci o revoluție a culorilor. Mă trântesc pe prima bancă pe care o văd și privesc Carul Mare, întrebându-mă ce transportă și cine-l trage. Sorb prin pai. Vântul poartă câteva frunze în zbor, aducându-le mai aproape. Crănțăn între dinți. Nici picior de ființă umană nu-ndrăznește să mi se arate în față. Sorb prin pai. Luminile Seattle-ului se văd din depărtare, ca niște luminițe colorate cu bateriile pe terminate în pomul de Crăciun. Mi-e frig, la naiba!
