A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
■︎÷♤÷■
Sunt revoltat.
Da, revoltat. De unde atâta muncă într-o corporație? Și de ce trebuie să fiu eu întotdeauna ăla care tre' să rezolve tot? Ah, Dean... Cine-ai fost tu, cândva! Tânărul, fermecătorul, inteligentul și șarmantul moștenitor al acțiunilor companiei lui John Whitley. Legendarul, simpaticul și mult doritul burlac al mileniului. Mai presus de toate, cine-ai fost tu? Omul de succes, sufletul petrecerii și unchiul lui...
Ah, da. Unchiul pacostei de Nyte.
N-am mai trecut pe-acasă de câteva zile, și-am dormit în amărâtul meu de birou, de la ultima mea ceartă cu pacostea. Cine știe ce a mai făcut copilul ăla? Nici nu mi-a răspuns la apeluri. Sunt mai mult decât convins că a refuzat ajutorul lui Redden și că a încercat să se sinucidă din nou, însă sunt la fel de convins că nu a reușit. Urmează să aflu în curând ce mai face scumpul meu nepot ｰ ajută-mă, Zeu Suprem al corporatiștilor, cu bătaia asta de cap. Înainte să mă îndrept către casă, m-am oprit la supermarket și am cumpărat tot ce ar trebui să se afle la noi în frigider, dat fiind faptul că Nyte continuă să trăiască în stilul "mă-hrănesc-cu-razele-soarelui". Dac-aș avea toți banii din lume, aș pune un pariu nesăbuit, dar sigur, cu universul: pun pariu că frigiderul e la fel de sexy cum eram și eu la prima tinerețe. Parcă nici nu mai sunt curios să aflu, odată ce împing ușa de la intrarea în blocul de locuințe și pătrund înăuntru. Holul miroase a varză murată. *Dezgustător.* Iau liftul până la etajul opt, apoi cobor și mă pregătesc să răsucesc cheia-n ușă. Ușa se deschide, iar eu pot, în sfârșit, să gândesc aceste trei cuvinte problematice: *Casă, dulce casă.* Nu, nu, rectific. *Coteț, dulce coteț.*
Ușa se-nchide în urma mea. Las cumpărărurile pe masă, în bucătărie, și arunc o privire în frigider; bineînțeles că e gol. Un ardei stafidit își așteaptă condamnarea la coșul de gunoi, stingher. *Dezgustător.* Verific rapid camera mea și sunt încântat să văd că e exact așa cum am lăsat-o. Ambele băi, după cum anticipam, găzduiesc pe podelele lor tuburi goale de pastile. Nu cred că vreau să văd camera lui Nyte. În sufragerie, draperiile sunt trase și nici fir de lumină nu pătrunde-n încăpere. Același morman de avioane de hârtie stă proptit în colțul încăperii mai spațioase decât mi-o aminteam, iar tabloul pe care nepotul meu l-a pictat când avea cinșpe ani zace pe podea, cu fața în jos. Pe măsuța de cafea, tronează resturi abandonate de supă instant și bomboane cu aromă de cocos, care parcă se uită la televizor, la desene animate. Unde-i pacostea? Din moment ce televizoru-i aprins, nu poate să fie prea departe. Fisa îmi pică târziu, și de-abia acum realizez că Nyte stă ascuns în colț, în spatele mormanului de avioane de hârtie. Doamnelor și domnilor, iată un exemplar pe cale de dispariție. Îmi place să-l numesc "copil de aproape douășcinci de ani".
－ Bună dimineața, Nyte, îl salut, apropiindu-mă în încercarea de a vedea ce mama dracului face acolo.
－ Dean, îmi spune numele pe un ton monoton, fără a se întoarce pentru a mă privi și continuându-și lucrul manual cu facturile mele, pe care le ciopârțește cu o foarfecă și le transformă-n fulgi de zăpadă. Mulțumesc că mă onorezi cu prezența ta, făptură gingașă.
