Nori la înec

Cincizeci și patru: Pierdut și găsit

― Cred că aici se termină, Redden, devine ea serioasă într-o fracțiune de secundă, ridicându-se de pe bancă și îndemnându-mă, telepatic, să mă ridic și eu. Poți să te întorci la viața ta. Pot să mă predau sau să fug - o să decid asta în zilele care urmează.

― Să... ce?

Aproape că zâmbește. Dar n-are putere.

― Finalurile fericite-n care infractorii de treabă rămân de capu' lor prin libertate sunt în vise. Sunt vinovată de complicitate. Am vândut droguri și arme.

― Da, dar ai fost obligată! Nu a fost decizia ta! Nu-i corect! mă revolt, indignată, convinsă că își bate joc de mine. Și fratele meu?! Cu Markus cum rămâne?

― Vine să te ia după ce plec. Și o să aibă grijă și de rana aia urâtă, spune ea relaxată, arătând cu privirea spre mâneca mea ruptă și pătată.

― Știi bine la ce mă refer, Fenh.

De data asta, surâde. Se apropie de mine și mă îmbrățișează, iar lacrimile-mi stau în colțurile ochilor și sinusurile mi se înfundă. Îi întorc gestul și mai că nu țip ca un copil care se desparte de unul dintre frații lui. Am fost atât de legată de ea, prin trauma comună, în ultimele luni, încât credeam și încă sunt convinsă că astfel de noduri nu se desfac niciodată. Dar ea nici măcar nu încearcă să îl desfacă: îl taie. Fenh Magso a fost rece, distantă și directă, în primele zile de când am bătut palma. Încet-încet, în trei-patru luni, mi-a devenit mai apropiată decât mi-a fost, vreodată, propria soră. Nici nu vorbeam atât de mult, sinceră să fiu; ne înțelegeam din priviri. Oamenii par niște simpli chiriași prin viața mea. Nu stau prea mult pe-aici, prin jur. Totul pare ireal. Copacii-s din plastic lucios, cerul e separat de pământ printr-o sticlă subțire, petalele florilor sunt din cauciuc, iar eu sunt o păpușă din cârpe. Și-mi mai curge și sânge din umăr. Când Fenh și cu mine ne separăm, o senzație amăruie mă umple, din vârful degetului mic până-n creștet. E regretul. Speranța, ceva mai dulce, îmi spune că, într-o altă viață, Fenh o să aibă mai mult noroc. O familie, un loc pe care să-l numească "acasă" și cel puțin o fărâmă de liniște. Toate astea, căci viața care tocmai i-a trecut prin fața ochilor n-a fost prea îngăduitoare cu ea. Lumea asta-i nedreaptă. Unii au de toate, alții n-au de niciunele. Unii înoată în râsete, alții înoată în lacrimi. Unii sunt ei și ceea ce au prin jur, iar alții sunt... eu... și ceea ce am prin jur...

― Mulțumesc. Pa-pa, Redden.

― Ai grijă, reușesc să spun. Iar ăsta-i ultimul lucru pe care reușesc să i-l spun, pentru că ea îmi face cu mâna într-o manieră care nu se vrea a fi nici plină de tristețe, nici plină de încântare, ci plată. Imediat după, se întoarce la drum și nu se mai uită înapoi, urcând în mașină și dispărând.

Sunt puțin amețită. A trecut doar o săptămână de când Xiang a fost prins, iar procesul lui a alunecat atât de repede la vale, că nici n-ai fi avut timp să contrazici justiția. Eu? Eu am alunecat de jos în sus, invers, și-acum sunt undeva în spațiu, pe unul dintre inelele lui Saturn. Mă uit la stele, cum cad, și-mi aștept întoarcerea pe Terra. Dacă există una. La tribunal, toată lumea a căzut de acord că Xiang e dus cu pluta și că locul lui e în sanatoriul pentru deținuți, întrucât era căutat de atât de mult timp. Lucrurile au decurs atât de lin. E ca și cum soarta m-ar lua de proastă. După ce am depus mărturie și s-a stabilit că probele adunate îl pot trimite în instanță, acum o săptămână, am ieșit din secția de poliție și, în loc să-i văd pe Nyte și pe Jeroen așa cum îi lăsasem, l-am văzut doar pe cel roșcat dintre ei. Nyte plecase din nou, cum avea obiceiul, fără să spună nimic. Am fost puțin dezamăgită, dar mi-am scuturat capul, încercând să alung gândurile și întrebările, iar apoi am mers cu Jeroen acasă, timp în care Markus și Fenh au mers și au strâns toate lucrurile din ascunzătoare, închizând ușile pentru totdeauna. Înainte să intrăm în curte, mi-a spus un lucru atât de ciudat, încât am fost tulburată toată săptămâna și mi-a fost mai greu ca niciodată să adorm, de parcă n-ar fi fost suficient că aproape fusesem răpită și ucisă: