A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
•)¤(•
Înainte să mă arunc în lac, mă asigur că-mi las jacheta pe mal. Jurnalul lui Whitley Sr. e-n buzunarul interior; dacă l-aș fi ruinat? N-am nici cea mai mică idee ce se află între coperțile din piele neagră, însă curiozitatea mă roade. Mă-ntreb ce anume face jurnalul să fie atât de important și de neimportant, simultan...
<<<
Pagina 29
Povestea zilei de astăzi este una interesantă, stimabile. Undeva prin luna iulie a lui 2002 ｰ dacă nu mă-nșel, pe douăzeci și patru ｰ, Lenny Montgomery stătea cu picioarele îngropate în nisipul ud de la malul mării. Privea valurile retrăgându-se în larg. Ochii-i erau închiși. Liniște. Și-a deschis ochii somnoros, căscând lung și căutându-l cu privirea pe tatăl său. În stânga, marea. În dreapta, marea. Înainte, largul, iar, înapoi, o infinitate de dune de nisip. Micuțul se-ntreba dacă există o lume dincolo de granițele plajei. Să fi fost, oare... Nu, nu; nu s-ar fi putut, niciodată! Știa bine că el și tatăl lui erau singurii oameni de pe Pământ. Știa bine și că plaja însăși era Pământul, și că nu mai existau alte locuri în jur. La urma urmei, propriul tată nu l-ar fi putut minți vreodată. Un tată nu ar face asta. Nu și-ar păcăli copilul doar pentru a-l proteja de propria lașitate, nu și-ar minți copilul pentru a-l ține între patru pereți și sub nicio formă nu și-ar limita copilul.
Dar a făcut-o. Albert Montgomery a făcut-o. Și-a mințit fiul, și a regretat atât de tare... Timp de șapte ani, Lenny a fost captiv pe o insulă, fără acte de identitate și fără o existență însemnată undeva. Așa avea să fie, oare, pentru tot restul vieții? Avea să trăiască precum o fantomă?
－ Lenny! îl strigă tatăl său din tocul ușii, ținând două aripioare pentru înot în mâini și părând foarte entuziasmat. Astăzi înveți să înoți de la un profesionist!
－ În... mare? întrebă copilul ușor confuz, urmărind pașii lui Albert pe măsură ce se apropia de el. Tati... Mare... Mare și valuri...
－ Ah, copile... Mai ai multe de învățat, spuse Albert, mângâindu-l pe cap și ciufulindu-i părul. Lenny, i-auzi aici... "Profesioniștii nu dau vina pe circumstanțe", asta spune Codul Profesioniștilor, născocește el ceva pe moment, făcându-l pe fiul său atent.
Lenny a ridicat ușor din umeri, urmărindu-și tatăl în timp ce se descălța de cizmele verzi din cauciuc. Și-a scos pălăria pescărească și tricoul, rămânând într-o pereche de pantaloni scurți perfecți pentru înot. Fiul său l-a urmat, lăsându-și tricoul oranj pe nisip și așteptând următorul pas. Albert s-a lăsat pe vine, din cauza diferenței de șaptezeci și cinci de centimetri în înălțime, și a luat mâna firavă a băiatului într-a lui. I-a înconjurat brațul cu aripioara pentru înot, după ce a umflat-o, apoi a repetat mișcarea pentru celălalt braț. Lenny s-a încruntat și și-a ridicat mâinile în aer. A zâmbit, apoi. I se părea că aripioarele arătau oarecum bizar.
