A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
~黒~
Aburi, geamuri-oglinzi, ochelari.
Oglinzi simple. Oglinzi variate. Bine ați venit la Q.J. Co! Suntem la dispoziția dumneavoastră. Oglinzi cu fuste scurte din piele, versiuni de vârstă mijlocie ale lor cu pulovere din lână și multe, multe funii atârnând în jurul gâturilor subțiri și fragile ale populației masculine. O singură mișcare greșită, o singură persoană care-i trage de cravată; sfârșit. Traheea-i fragmentată și spintecată de mătasea neagră, mai lucioasă decât soarele reflectat în asfalt. Seattle e-un monstru din beton și lumini vagi, umplut până-n gât de figuri de ceară aproape topită sau de plumb încins. Mă tot întreb ce i-am făcut universului ca să nimeresc în galaxia asta. Calea Lactee presupune două noțiuni importante: multe stele care explodează și mor în câteva clipe și mulți oameni care mor în zeci de ani și explodează doar când vine vorba de idioțenie. Printre aberațiile zilei de astăzi, douăzeci și șapte august, se numără: "Frate, hai dracu' să mergem s-o batem pe gagică-mea, am auzit că-i în parc și se vede c-un tip care are șapte ani." ｰ cincizeci de puncte și un mic strănut înfundat ｰ, apoi urmează clasicul "Arunc-o pe jos, dă-o-ncolo.", care merită nu mai puțin de o sută de puncte și un lanț de strănuturi, iar, în final, se regăsește expresia mea preferată, și anume "Lasă, că n-ai nevoie de studii. În viață, toți proștii ajung sus cu puțin noroc și cu relații, așa că poți s-o faci și tu". Ultima, dar nu cea din urmă, mi-a făcut stomacul să se întoarcă pe dos și inima să-mi sară în gât. Ca prieten, cum poți să instigi la violență? Ca frate, cum poți să fii atât de nepăsător? Nu, nu... Ca părinte, cum poți să-ți lași copilul de izbeliște și să-i spui să se arunce-n groapă cu spatele? N-o să fie nimeni să-l prindă, jos. O să fie aur, care, cel mai probabil, îi va străpunge coastele, sau apă, care-l va plesni atât de tare încât nu va putea să se trezească. Oamenii fac să pară că distanțele de sute de mii de metri sunt doar niște șanțuri în care poți să sari așa cum sari într-o baltă.
Câteva păsări rătăcite se bălăngăne-n sus și-n jos, stângace. S-or fi pierdut în aglomerarea urbană, Seattle. Odată cu ele apare și ora unu, însoțită de Nyte, care-i mai punctual decât secundarul ceasului. Îmi face cu mâna de la o distanță de câțiva metri și se oprește în fața mea, cu tipica lui expresie de sunt-un-extraterestru-și-am-mușchii-feței-paralizați. Nimic, absolut nimic nu-mi sugerează ochii lui. Nici gura nu m-ajută prea mult, buzele nefiindu-i nici curbate într-un zâmbet și nici orientate către pământ. Ochii ｰ două bucăți din nucleul încins al Pământului ｰ tac. Dacă urmează încă unșpe luni în care trebuie să lucrez pentru el, bănuiesc că mă voi obișnui destul de repede cu fața lui de mort viu. Ochelarii îi sunt așezați puțin mai jos decât ar trebui, dar nu mă deranjează vizual. Poartă o cămașă în carouri, care-mi provoacă nostalgie, și pantaloni negri. Să fie, oare, aceeași cămașă din seara aia? Am să-mi spun că nu. Îi zâmbesc subtil, aproape insesizabil, și îi răspund la salut, fluturându-mi mâna. Sinucigașul privește în gol o clipă, apoi își înclină capul înainte, încercând să-mi spună că ar trebui să mergem. Poate nu-și găsește cuvintele, astăzi. Mă tot întreb ce facem noi aici și, mai presus de asta, cum o să-l fac eu pe omul ăsta să zâmbească în două luni. Noiembrie... Sună atât de departe. Ce garanție am eu că o să mai fiu în viață în noiembrie? Nu am una, nu-i așa? Singura la care mă pot gândi este linia maxilarului încleștat al lui Nyte, care mă asigură că n-ar trebui să mor, cel puțin nu până n-o readuc la forma ei inițială.
