A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
■「#」■
－ Prefer himenopterele, nu crustaceele, se pronunță Nyte, tăițeii încolăcindu-se în jurul dinților furculiței de plastic la fel cum un șarpe din păr de Whitley s-ar încolăci în jurul unei furci a diavolului corporatiștilor ｰ creditorul. Fără albine, am fi pierduți, adaugă, nemaiavând mult până să-și dea duhul în fața mea, pe covor.
Nu pot să-mi iau ochii de la biblioteca de dincolo de ușa din sticlă; e-nconjurată de lumini colorate care strălucesc în întuneric. Balconul are două intrări: una dinspre camera de zi, iar cealaltă dinspre camera lui Nyte, un loc la fel de inaccesibl ca o carapace de țestoasă. Oare ce-ascunde acolo, Redden? Întreabă-l! Poți, te rog, să taci? E suficient că m-a invitat înăuntru și că m-a servit cu supă instant. E suficient că se chinuie să-mi vorbească. E suficient că se comportă obișnuit, deși poartă un hanorac care are, din nou, aceeași culoare cu cea a bluzei mele, păru-i e ciufulit, iar ochelarii-i sunt undeva departe. Nu-i exagerat de frig, pe balcon, însă cele paisprezece grade celsius îmi ajung până-n vene, izbindu-se de septuri în zig-zag și paralizându-mi celulele. Luna august se scurge prin colțurile spațiului imens, mărginit de un zid mărunt din beton. Duc extremitatea paharului din plastic aproape de buze și sorb silențios parfurile-mprăștiate prin apa fiartă. Greierii au dispărut. Unde? Au plecat într-o călătorie lungă, într-un sejur cu familiile lor... sau au murit și lumea le calcă în picioare cadavrele, neștiind ce le trosnește sub tălpi. Când nu sunt greieri, când nu bate vântul și când nu plouă, liniștea le ia locul, ucigătoare. Ucide tot ce prinde, mai puțin sinucigașii nehotărâți care împlinesc douăș'cinci de ani ｰ aceia nu pot fi uciși nici măcar cu lama unui cuțit bine șlefuit, nici măcar dacă încearcă să-și reteze arterele.
Noaptea-i oranj, ca nuanța irisurilor lui Nyte, care e lângă mine și, în același timp, e pe fundul oceanului, luptându-se cu o caracatiță extraterestră printre alge și nisip umed. Caracatița îl lovește-n meclă și îl trântește de o piatră imensă, înroșind apa din zona gurii sale. Nyte se repede către ea, îi prinde-o ventuză între dinți și o strănge cu putere, apoi înfige cleștele unui crab în ochiul ei imens, cenușiu și lucios. Poc! Ochiul se sparge ca un balon, mercurul țâșnind din pupilă, împânzindu-se prin apa oceanului și grupându-se în sfere, apoi ridicându-se către suprafață. Extraterestrul urlă. Secretă cerneală, care-i încețoșează privirea sinucigașului; însă el nu se lasă bătut. Se ridică în picioare și aleargă spre caracatiță cu o scoică ascuțită în mână, apoi i-o înfige în inimă și o proptește acolo, lăsând animalul marin fără suflare. Și-apoi, Redden se trezește la realitate, din următoarele motive: ce mama dracului căuta crabul ăla acolo? (primul), mercurul are densitatea mai mare decât apa, așa că n-ar fi putut să iasă la suprafață nici într-un milion de ani (al doilea), iar caracatița are două inimi și i-ar fi rămas una de rezervă (al treilea). Mă-ntorc în acest plan existențial banal și-mi întorc privirea către Nyte, care își concentrează toată atenția în jurul furculiței metalice. Nu, nicio moluscă cefalopodă nu-i în jur și nu, nu se iscă nicio luptă. Singura luptă pe care o pot aduce în discuție este cea dintre curiozitatea mea și principiile mele, fiecare dictându-mi un alt sfat: Întreabă-l ce s-a întâmplat, de ce e încă în viață și ce va urma! sau Ieși pe ușă-n momentul ăsta, c-altfel o să te măcelărească sociopatu' ăsta cu furculița!... Totuna mi-e.
