A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Toamna mi s-a dezintegrat pe la spate, fără a lăsa cea mai mică urmă de existență. Frunzele moarte s-au descompus, adierea a devenit viscol, iar eu mă tot întreb cum se poate întâmpla așa ceva în Seattle. De obicei, iernile nu-s reci; sunt chiar blânde. Când eram mică, obișnuiam să-i cer moșului zăpadă de Crăciun. Rareori mi-a îndeplinit dorința. Îmi amintesc că primeam un bilețel lângă cadouri, în fiecare an în care nu ningea: Îmi cer scuze că n-am putut să-ți aduc zăpada mult dorită. Unul dintre renii mei și-a scrântit glezna și nu am putut căra zăpada. În schimb, am adus cadourile. Crăciun fericit! -Moșul. Markus are același scris, după mai bine de zece ani. Scrie literele ca un copil din școala primară. Nu stângaci, ci exact în același stil caligrafic, cum sunt date în carte. Scrie foarte încet, fiind, în secret, un afurisit de perfecționist. Semnătura-i piesa de rezistență. Putea să fie MH, dar el a preferat HM, pentru că s-a gândit că, din moment ce H&M are atâta succes, ar trebui să aibă și el. Uneori mă întreb dacă maică-mea nu cumva l-a scăpat în cap când era mic. Tot eu îmi răspund, lipsită de orice urmă de dubiu. Nu, nu l-a scăpat. Mai degrabă l-a dat cu capul de toți pereții.
Acum, privind pe fereastră, pot să văd fulgii căzând pretutindeni, peste stratul de nea deja format. Zăpada-i un lucru trist și nostalgic. Ceva în sunetul pe care îl scoate, sunetul de sub tălpi, mă îngrozește. Îmi amintește de ceva anume, dar nu pot să-mi fau seama de ce, cu exactitate. Îmi iau geaca de undeva din dulap ｰ nu mă-ntreba de unde, pentru că nu văd ｰ și deschid ușa camerei, coborând, mai apoi, scările. În sufragerie, frații mei se uită la televizor, în timp ce mama caută decorațiunile prin sertare și tata montează bradul artificial. Din tocul ușii, îi anunț că ies să iau o gură de aer. Lily se ridică de pe canapea și mă întreabă dacă mi se poate alătura. Înclin capul înainte. Nu pot să nu observ brățara încrustată cu diamante pe care bunica i-a oferit-o în urmă cu o săptămână, când a ajuns la vârsta frustraților: optișpe ani, atât. Markus, în urmă cu două zile, a împlinit cu zece ani mai mult, iar tata, născut în aceeași zi cu fratele meu, a ajuns la vârsta de patruzeci și șapte ani. A fost cea mai aglomerată săptămână din ultimul timp.
Lily își îmbracă paltonul negru, se încalță și mă urmează. Deschid ușa și las frigul să mi se strecoare printre buze, iar căldura să iasă sub formă de aburi întind mâinile înainte și sunt surprinsă să observ că ninge, cu adevărat. Fac doi-trei pași prin stratul nou-nouț de pulbere albă, care scârțâie și hârțâie și zbârțâie sub tălpile mele. Felinarele stradale cu lumină gălbui-aurie fac zăpada să pară mai degrabă roz sau oranj, ceea ce, din nou, îmi amintește de copilărie. Văd mâinile goale și expuse frigului ale surorii mele strecurându-se prin stratul de zăpadă și clădidnd o sferă ｰ un bulgăre. Am impresia că vrea să mă snopească, dar apoi îl pune pe masa din grădină. Peste, așază unul mai micuț și încă unul. Un mini-om-de-zăpadă.
－ Și... Gata pentru petrecerea de mâine, de la Q.J. Co? mă trezesc întrebând-o, realizând că habar nu are de prezența mea acolo.
