A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
¡☆☆☆¡
－ Încă un pahar la băiatu', te rog!
Muzica se-aude mai tare decât s-a auzit vreodată, iar interiorul îmi vibrează. Paharul scurt și lat, plin de lichid de nuanța mierii arse se clatină în mâna barmanului, care-și mișcă întreaga cutie craniană pe ritmuri agitate. Cuburile de gheață se ciocnesc unul de celălalt, dând naștere unui clang atât de cunoscut și atât de plăcut mie. Paharul ajunge la posesorul lui la drept, adică la fermecătorul, faimosul, inteligentul, vicleanul, cuceritorul, arhicunoscutul printre femei, vrăjitorul, maestrul, minunatul, fantasticul Dean Whitley, căruia doar modestia-i mai lipsește - Ăsta aș fi eu. După o zi atât de grea, zi în care scumpa mea corporație, Norwell Inc, m-a tratat ca pe un sclav, merit și eu o picătură de relaxare. Duc cilindrul din sticlă în apropierea buzelor, simțind răceala specifică a whisky-ului meu preferat. Băutura oranj-gălbuie îmi alunecă pe gât rapid, răcorindu-mi stomacul plictisit. Conținutul paharului se teleportează direct în interiorul meu, în esența mea. Las lângă paharul gol câteva bancnote pe care nu le pot citi din cauza amețelii cumplite, apoi mă ridic de pe scaunul înalt din fața barului și, clătinându-mă ușor, mă bucur de tinerețea mea trecută. Încerc să găsesc ieșirea: Nu-i! Nu văd decât oameni. Funcționari plini de bani, drogălăi cu buzunarele subțiri și femei cu rochii mult, mult prea scurte. Negre, roșii, roz, albastre, cu paiete, cu franjuri, cu ciucuri, înfoiate, strâmte... Dintre toate, una iese în evidență Când o văd, îmi apăs pleoapele cu palmele, neputând să cred că e chiar ea: Monique.
Încep să alerg ușor, cum pot, dată fiind starea profundă de matrafoxare, strecurându-mă printre petrecăreții neobosiți. Luminile roz-albastre pâlpâie, iar lumina cade pe jumătate din chipul lui Monique, care mă privește de undeva dintr-un colț. Bea un cocktail foarte scumo dintr-un pahar cu picior subțire, iar rafinamentul i-a rămas același. Încep să măresc pasul, până când mă trezesc în fața ei. Am avut câteva îndoieli până să mă apropii, dar acum mi-e cum nu se poate mai clar că am găsit-o. Este chiar ea. Are părul la fel de negru ca întotdeauna, cu toate că-i mai puțin lucios decât îmi aminteam. S-a îngrășat puțin, drept care nu mai arată ca o adolescentă, ci ca o femeie. Văzând-o acum, aici, simt cum lacrimile dau să-mi cadă. Ea mă observă, mă privește ca pe un străin și își continuă activitatea, bându-și mixul de nuanța coacăzelor. Deschid gura pentru a spune ceva, însă, înainte să-mi dau seama, mă trezesc îmbrățișând-o și plângându-mi pe umăr, asemenea unui copil care-și regăsește mama. Mă aștept să-și lase paharul pe masă și să mă ia în brațe înapoi. Mă aștept să mă compătimească. Poate, de ce nu, mă aștept să plângă și ea și să ne cerem scuze unul de la celălalt, apoi să plecăm împreună de-aici și să ne întoarcem acasă. Totuși, așteptările mele se spulberă, una câte una, când spune:
－ Dă-te de pe mine! Ce dracu' ți-a venit?
－ Monique... Credeam că n-o să te mai văd niciodată! exclam printre suspine, îndepărtându-mă, la dorința ei, și păstrându-i, totuși, o mână într-a mea. Au trecut atâția ani, Monique. Te rog, haide să vorbim...
