A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Ce crezi că faci?
Kaiden Hywell nu se arată prea interesat de întrebarea mea și, înainte să apuc să încerc să-i cer socoteală din nou, dispare, pur și simplu, pretinzând, asemenea unui copil încăpățânat, că nu mă aude. Toată situația îmi aminteștede strictețea cu care îmi spune „nu” de fiecare dată. Rămân cu gura întredeschisă, o răsuflare surprinsă și sfidată trecându-mi printre buze, mai mult sau mai puțin sonor. Fără să stau pe gânduri, îmi iau telefonul și apelez numărul lui Nyte, ceea ce nu-mi ia prea mult timp, având în vedere că l-am trecut la contacte de urgență. Dar nu-mi răspunde. În mod evident. Urc scările în grabă și trântesc de perete ușa camerei mele, când o deschid, apoi mă îndrept către balcon. Nimic în stânga; nimic în dreapta. Idiotul chiar a plecat. Mă întorc înăuntru, încă în stare de șoc, și, nervoasă, încui ușa și-mi arunc hainle pe podea, deschizând dulapul și căutând cămașa de noapte pe care o purtam în liceu. La fel de roz, la fel de dezgustătoare și la fel de plină de stele ca atunci, mă cuprinde așa cum o coajă de nucă și-ar cuprinde miezul rătăcit. Mă arunc în pat și-mi trag pătura peste cap. Soarele a intrat în nori. La naiba.
***
— Bun venit, spuse bărbatul cu mâini asemenea unor lopeți, invitând-o să ia un loc pe patul din salon și așezându-se pe un scaun, lângă ea. Cum te cheamă pe tine?
Fetița tăcu. Citi ecusonul bărbatului cu păr cârlionțat și se-ntrebă, în sinea ei, de unde le venise inspirația părinților lui. „Ziang” nu era un nume prea comun. Totuși, se concentră cu toată energia de care dispunea în acel moment, cu nările încă acoperite de urme de sânge uscat pe care asistenta nu a apucat să i le șteargă, și, focusându-se pe natura literei, observă că numele medicului era „Xiang”. Îl privi speriată, cu ochii mari, și așteptă în tăcere. Nu știa ce avea să se întâmple.
— Bine, nu vrei să-mi spui. Nu-i nicio problemă. Am fișa ta medicală chiar aici, surâse el, fluturând un dosar subțire prin fața copilului. Își potrivi ochelarii pe nas, apoi citi cu voce tare: Redden Hywell. Am pronunțat corect? Nu-mi răspunde. Știu că engleza mea nu-i cea mai bună, dar încerc! Așa-i în Seattle. Trebuie să încerci, întotdeauna... Așa. Cât despre tine, știi de ce ești aici, nu? Nu? Măi să fie, deci nu știi. Bine. Bărbatul vorbea repede, fără să lase spații între cuvinte și fără să le articuleze prea tare. Pronunția lui era, într-adevăr, bizară, dar era suficient de clară înct să poată fi înțeleasă de oricine, chiar și de un copil atât de mic. Continuă: Bine, Redden. Ah, ce nume frumos! Mama ta ți l-a pus? Frumos. Îți place culoarea roșie? Bine, haide să trecem la treabă. Vreau să privești câteva videoclipuri. Nu-ți controla reacțiile sau expresiile, bine?
Fericită că monologul luase sfârșit, fetița încuviință din cap, satisfăcută, de abia așteptând să ajungă acasă și să îi părăsească pe toți acei oameni ciudați. Privi înainte și pe ecran apărură imagini variate, cu teme diferite. Unele erau despre corupție, altele dezbăteau subiecte precum moralitatea. Desigur, ea nu pătrundea aceste înțelesuri, ci doar dezaproba profund atunci când un om se comporta urât cu alții, în imaginile derulate. Ocazional, strănuta. Avea să afle mult mai târziu faptul că sistemul ei endocrin era strâns legat de cel nervos, atât de strâns încât putea să îi facă rău. Pe vremea aceea, nu percepea gravitatea situației în foarma ei pură, clară și transparentă, ci doar stătea în camera de așteptare atunci când părinții ei discutau cu medicul, prefăcându-se că era un copil normal și perfect în regulă din toate punctele de vedere. Pe măsură ce anii treceau, totuși, își dădea seama că propriile emoții o puteau ucide. Strănutul nu însemna nimic mai mult decât o reacția a corpului ei. În realitate, problema era de proporții mult mai mari; dacă ar fi iubit? Dar dacă ar fi urât? Când ar fi putut ea să-și străiască viața, fără ca moartea să o aștepte cu brațele deschise? Ah, de-ar fi fost posibil să-i fi spus cineva, atunci, să-și închidă ochii de culoarea fundalului din filmele alb-negru...
