Nori la înec

Cincizeci și cinci: Coada elefantului îmi spune...

― În niciun caz nu-i adevărat, i-o retează Nyte bosumflat, ridicându-se buimac după un somn atât de chinuit, cu gâtul îndoit într-o poziție atât de curbată.

― În fiecare zi, vii la ora de începere a programului de vizite și pleci la închidere. Asta nu-nseamnă că stai aici de o săptămână, scumpule?

― La dracu'. Ba da. Ah, scuzați limbajul, doamnă Wilson, să fiu al dracului dacă mi-am dat seama...

Se balansează de câteva ori de pe un picior pe altul, ca un pinguin dezechilibrat, după care își regăsește centrul de greutate și își recapătă fațada tăioasă. Surâd în sinea mea, amuzată de cât de multe versiuni diferite poate să aibă, fără să fie un prefăcut. Fiecare variantă a lui... e a lui. Doamna Wilson zâmbește și ea și ridică în umeri, apoi, punându-mi un pansament steril pe rană și făcându-se nevăzută pe-o ușă laterală. Mă ridic și eu și stau lângă Nyte, încercând să fiu cât de puțin enervantă pot. Sau nu pot. Îmi aruncă o privire plină de înțelesuri și golită până la ultima picătură, paradoxal, așa că nu-nțeleg mare lucru. Ochii de culoarea mierii studiază ușa din fața noastră cu atenție, iar mâinile cu articulații de pianist, cu degete lungi și încheieturi acoperite de vene ieșite în relief, ar da orice pentru a apăsa clanța netedă, argintie. Poate chiar și-un deget mic. Fără să mă gândesc prea mult înainte, îi iau mâna într-a mea și-i așez degetele în pumn, strânse; nu are nicio reacție, comportându-se ca o bucată de plastelină care se lasă modelată. Îi duc pumnul aproape de ușă, iar, înainte să-i sugerez să bată, îi zâmbesc încurajator. Ezită. Mă privește nesigur. Îmi retrag mâna. Ezită și mai mult.

― Redden, cred c-ar fi mai bine să pleci. Te conduc până afară...

― Nu mai bine te conduc eu până înăuntru?

Mă fixează cu o privire serioasă. Ba chiar mă străpunge cu o privire serioasă. Își ține mâinile în buzunare, depărtându-se puțin de ușă și uitându-se la soare pe fereastră. Își sprijină coatele pe pervazul înalt, care-i ajunge până la piept, și se lasă îmbătat de razele nu chiar atât de fierbinți cât vor să pretindă că sunt. Năuc. Fraier. Suferind. Își lasă fruntea peste palme și oftează.

― Hai să pretindem pur și simplu că eu chiar vreau să pleci. Pleacă. O să mai agonizez pe-aici ceva timp, apoi o să intru. Oricum, nu-i treaba ta. Nu-ți mai băga nasu' peste tot...

― Nyte.

― Hai, valea.

― Nyte!

― Număr pân' la trei. Hocus-pocus, la trei ai dispărut. Unu, d...

― Ești un copil, îl întrerup, ridicându-mă pe vârfuri și sprijinindu-mi coatele de același pervaz, în încercarea de a-i vedea fața. Nu-mi pasă; nici eu nu-s cea mai matură persoană. Dar ești și-un distrus, să ți-o spun drept. Și, cu toate astea, cred că ești foarte special. Și mai cred și că-i timpul să te vindeci. Nu știu ce ți-a făcut femeia asta, n-am nici cea mai mică idee, și nici nu te-ntreb. Dar momentul să clarifici niște lucruri. Detest să te văd plângând și știu că, dacă nu rezolvi asta acum, o să bocești toată viața.

Precum o țestoasă care iese ușor din carapace, cât să vadă cum stă treaba prin jur, își ridică fruntea. Profit și mă apropii mai mult, încercând să-i transmit din curajul meu. Îi iau fața în palme și zâmbesc:

― Acum.

Câteva secunde par o eternitate. Pupilele lui se contopesc cu ale mele și par să capteze lumina inexistentă a unui gol fără început sau fără sfârșit. Am senzația că toate lucrurile devin mici, iar ochii lui cresc, însă asta-i doar o iluzie: fața-i arde. Se retrage brusc și evită să-și mai încrucișeze privirea cu a mea, apoi bate la ușă hotărât. Așteptăm o clipă. În scurt timp, un râset scurt și bolnăvicios, dar ciudat de profund și de senzual rupe tăcerea. Monique a rămas tot Monique. "Intră", se aude o voce mult mai stinsă decât cea care, la un moment dat, spunea "eu nu am niciun fiu" cu atâta putere. Fiul ei deschide ușa și o vede. Pare nehotărât. Pare că ar vrea s-o ia la goană în orice moment. Ca să mă asigur că nu o face, îl împing ușor de la spate. Fac contact vizual cu femeia răpusă de boală, din care aproape că n-a mai rămas nicio bucată de carne sau esență vitală, simțindu-mă răscolită de sprâncenele ei arcuite peste ochii de căprioară. Încep să-nțeleg de ce se temea Nyte să intre: aproape că ți se face milă, iar mila, pentru o femeie ca Monique, nu-i nimic mai mult decât o jignire nerușinată. Aproape că-ți stârnește curiozitatea, dar curiozitatea o irită. E cinică, pe trei sferturi moartă și mai bătrână xu douăzeci de ani decât era acum câteva luni. Viața se desprinde din ea, bucată cu bucată, și se-mprăștie pe jos, ca frunzele care lasă copacii complet dezbrăcați toamna târzie. Coroana copacului femeii ăsteia e atât de goală și de tristă, încât îmi simt lacrimile-n colțurile ochilor. Nyte închide ușa în urma lui și, înainte ca ea să atingă tocul, Monique vorbește.