A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
■>•<■
Două mesaje necitite: Adelaide (2).
Trei mesaje necitite: Adelaide (2), Necunoscut (1).
Îmi depărtez fruntea de perete și citesc textul afișat pe ecran. Mă-ntreb ce mesaj să citesc prima oară, să vedem... Dacă-l citesc pe al lui Adelaide, am să-mi ruinez fiecare fărâmă de stimă de sine rămasă, asta în nouă cazuri din zece. Dacă-l citesc pe celălalt, pun pariu c-o să fiu mai confuză ca niciodată și c-o să mă gândesc la mesaj toată noaptea. Știi tu, așa se întâmplă în filme. Primești un mesaj de la un număr necunoscut, preferabil la miezul nopții. Apoi, auzi o bătaie în ușă. Cine-o fi? Nimeni. Deschizi ușa, doar ca să vezi un bilețel pe care scrie cu sânge „Verifică-ți camera". Ca orice om normal la cap, te întorci în cameră și-ncepi să te uiți pe sub pat, prin dulap, fără nicio frică. Brusc, se sting luminile. Ești singur acasă, iar ușa dulapului se-aude scârțâind, și... Felicitări, oficial, ești mort. Primești un bonus de o sută de puncte, a-choo! Bine, bine. Poate c-am mers prea departe. Așa, deci... Din Oceanul Pacific a ieșit un pește mic, și pe coada lui scria... Adelaide.
Nepotul domnului Whitley vrea să te vadă. Mâine. La ora douăzeci și unu. În fața cafenelei de pe marginea lacului. Pe pod. Ai face bine să fii acolo.
Cât de sec. Câte puncte. Pot. Și. Eu. Să. Vorbesc. Ca. Un. Robot. Adelaide. Vezi tu, punctele și virgulele sunt ca lămâia și mierea. Prea multă lămâie, și totu-i o acreală cum n-ai mai văzut. Prea multă miere, și totu-i o dulcegărie absolută. Păcat, totuși, că, odată ce au apărut pe Pământ, oamenii au distrus fiecare fărâmă de echilibru. Mult prea multe lămâi dulci, mult prea multă miere acră. Trist, iritant și... Și era să uit că mai am un mesaj de citit. Cap sec! Ignor mesajele fostei mele șefe - ah, și cât de bine sună „fostei”! - și îmi îndrept atenția către mesajul primit de la un anonim. Cred că Bau-Bau s-a supărat că nu i-am dat credit în ceea ce am scris astăzi, în local, și se gândește serios la cum să mă prepare la cină. Idioțenie pe două picioare, ai de gând să-ți lași ideile aberante-n pace și să citești afurisitu’ ăla de mesaj?
Reduceri cu până la treizeci la sută la canapele din piele!
Îmi dau ochii peste cap și îmi pun telefonul înapoi în buzunar. Îmi lipesc din nou fruntea de peretele stacojiu al camerei lui Lily, gândindu-mă la ce-aș putea să fac în următoarele douășpatru de ore. Prea multe variante nu există. Aș putea să dorm, ceea ce n-ar fi o idee atât de rea, sau aș putea să ies la o plimbare lungă și să mă-ntorc când consider eu potrivit. Din păcate, niciuna dintre cele două variante nu mi-ar umple timpul până la întâlnirea cu Nyte; nicio plimbare nu durează mai mult de câteva ore, cum niciun pui de somn nu ajunge să se-ntindă atât de mult. Singurul motiv pentru care îmi doresc să treacă timpul mai repede este nevoia mea de a-i spune sinucigașului că nu pot să-mi dedic un an din viață unei asemenea cauze. Oricum, în ochii lui, deja arăt ca o bătaie de cap. Ne-am întâlnit doar de două ori, însă, de fiecare dată, am reușit să mă comport ca o băgăcioasă. Îmi doresc să nu fi ieșit niciodată pe acoperiș... De ce, la naiba, de ce-am făcut asta?
