A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"Ești foarte frumoasă-n seara asta, Orion."
Mă plimb prin curte, călcând pe iarba acoperită de un strat subțire, proaspăt, de zăpadă. Ceasul n-are timp de mine; nici vorbă. Îmi spune, după poziționarea stelelor, că-i undeva între opt seara și șase dimineața, însă n-am de unde să știu. Urmele mele fragmentează neaua, pecetluind-o ca pe-un buletin de vot asfixiat de ștampile. La un moment dat, calc strâmb și am impresia c-o să alunec și-o să mă preschimb într-o masă de carne împrăștiată pe pământul rece, dar nervul acustico-vestibular își face treaba la timp, întrucât îmi recapăt echilibrul. Plictiseala a înlocuit fiecare celulă din corpul meu, punând stăpânire pe mine în totalitate.Mi-a ajuns până-n gât să fac integrame, să mă uit pe geam și să-mi pun aceeași întrebare, necontenit: Când o să mă pot întoarce în Seattle?. Parcă-i mai mult de atât, totuși. Multă amărăciune proptită în trahee... Mă face să plâng. Îmi șterg repede lacrimile, pentru că n-aș vrea să fiu văzută de oamenii care se presupune că ar trebui să aibă grijă de mine. Mai privesc de vreo două-trei ori vița-de-vie acoperită de o pojghiță subțire, apoi mă-ndrept către ușa de la intrare, pe care o deschid fără prea mult efort, închizând-o în urma mea, ca de fiecare dată. Calendarul de pe perete pare să mă fi păcălit: suntem în nouă ianuarie. Veștile despre Xiang n-au apărut. E o glumă, nu-i așa? E o glumă, știu asta. În secunda următoare, voi vedea o mașină oprind în spate și așteptându-mă. Apoi, fără să-mi mai pese de lumina aprinsă și de televizorul deschis, o s-o zbughesc, singurul lucru pe care-l voi lua cu mine fiind rucsacul ponosit.
Apoi, aș lua-o la goană de-a lungul curții, iar gărzile de corp m-ar vedea. Ar începe să mă fugărească, însă viteza mea ar fi atât de mare, încât n-ar avea nicio șansă să m-ajungă. Triplu-salt în șurub și-o piruetă elegantă, ca de final. Pac!Pac! Aș sări gardul, aș ateriza perfect sănătoasă pe partea cealaltă și mi-aș vedea întreaga familie în mașină. Portiera mi s-ar deschide singură. Si-așa m-aș face nevăzută.
Din păcate, oricât aș sta și aș privi pe fereastră, sunt dezamăgită de aceeași imagine: un decor nocturn, împietrit. Tipii în costume stau la locurile lor, păzindu-mă de Bau-Bau. Nyte nu vrea să-mi răspundă la mesaje. Lily și Markus nu vor să mă viziteze, pentru că m-ar pune în pericol. Mama și tata nu vor să mă lase să plec. Eu? Eu m-am săturat de atât de mult "nu". Așadar, am de gând să mă culc și să sper că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de astăzi. Chiar înainte să mă pregătesc să mă bag în pat și să-nchei socotelile cu ziua de astăzi, aud bătăi în ușă, ceea ce mi se pare mai mult decât straniu, în condițiile în care există sonerie. Ridic din umeri și mă-ntorc, dar îmi dau seama că îmi port obișnuitele pijamale verzi, cu țestoase. Nu contează; dacă bărbații în costume sunt aici, oricum mă văd în orice ipostază, când ies în curte. Cui îi pasă? Mă grăbesc să deschid ușa și-mi amintesc că e o idee bună să mă uit pe vizor, așa că fac întocmai. Surprinzător, nu-i nimeni. Deschid ușa, derutată, și privesc în jur. Mă aplec pentru a ridica o cutie din carton din fața ușii, cu un bilețel pe care scrie "Pentru Redden Hywell". Bizar, de-a dreptul bizar. Intru înapoi în casă, cu tot cu pachetul ciudat, nu înainte de a mă mai uita o dată la posibilele surse. Nimic. Nimic. Nimeni.
