A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Au trecut zece minute de la apelul lui Redden. Drumul e-nghețat, dar asta nu mă oprește din a apăsa accelerația. Frustratul de lângă mine mi-a spus de vreo zece ori să mă mai uit și la viteză, că el se simte ca-ntr-o rachetă. Treaba lui, nu a mea. În mașină este destul de cald și plăcut, însă Nyte arată de parcă ar fi stat cinci ore în congelator și continuă să privească pe fereastră, vizibil tulburat. Nici nu are sens să încerc să descopăr pe unde-i zboară gândul, pentru că alea-s locuri în care oamenii n-au ajuns încă. Nu am avut foarte mult timp să mă gândesc la asta din pricina presiunii, dar am reușit, printre picături, să stabilesc în cel mai clar mod ce urmează să se întâmple după ce o găsim pe sora mea. Decizia mea e simplă, scurtă și la obiect: dacă idiotul se mai apropie o singură dată de ea sau de vreun bun care îi aparține, e mort. Nu știu cât de mult îi va conveni lui, dar așa-i cel mai bine. Pentru mine, pentru el și pentru societate. Nu-mi pot lăsa sora să lucreze pentru un om care nu pune siguranța ei pe primul loc și care-o lasă de izbeliște oricând, cum nu pot nici să o las să lupte pentru viața unui astfel de om. Îi arunc o privire lui Nyte, care își sprijină un sfert din frunte pe geamul aburit și-și închide ochii, gânditor.
－ Nu-i timpul să dormi, cretinule. Nu acum, zic eu apăsat, întorcându-mi privirea asupra drumului. M-ai auzit? Gata, trezirea! Nu mai avem mult.
－ Markus... îmi spune numele, ignorându-mi ordinele și ținându-și pleoapele lipite una de cealaltă, încruntat. Cum adică "clădirea o să ardă"? Ce voia să zică Redden? Ce incendiu?
－ Aș vrea să știu, Nyte, murmur în sinea mea, înclinând volanul către stânga în timp ce mă apropii tot mai mult de Tacoma. Nu știu, dar o să fie bine. Nu fi fraier.
－ Eu am o presimțire.
－ Și eu. Presimt că o să-ți iei un șut în...
－ Nu-i nevoie s-o spui, mă întrerupe el pe un ton calm, deschizându-și ochii și părând ceva mai trist decât a fost până acum. Vorbesc serios. Ceva îmi spune că n-o să o găsim pe Redden acolo.
Aleg să ignor vocea lui Nyte și să trag de volan către stânga, ușor. Tacoma-i chiar în fața mea. Mă preling cu totul în orașul ăsta întunecat și însetat de teamă, care mă-nghite, lacom. Cerul e de-un oranj sinistru, iar cauciucurile alunecă ușor pe stratul subțire de gheață de la suprafața zăpezii. Ninsoarea a încetat acum ceva timp. Arunc o privire ecranului telefonului pentru a verifica din nou adresa, apoi încep să caut locația cu privirea, devenind din ce în ce mai nerăbdător să îmi găsesc sora și să o aduc acasă în siguranță. Numărul două sute cincizeci și cinci. După câteva minute de bâjbâit printre zeci de case care arată la fel, cele trei cifre-mi sar în ochi, de-un albastru închis scorojit. Dau să cadă de pe tabla fixată pe gard, bătută în cuie, din cauza vechimii incontestabile. Fericirea și triumful încep să mă umple pe interior, un zâmbet tâmp imprimându-mi-se pe chip în secunda în care apăs frâna cu piciorul. Îmi scot centura în grabă și deschid portiera, începând să alerg către poarta din lemn vopsit în cea mai urâtă nuanță de verde pe care-am văzut-o vreodată. Aproape că alunec, la un moment dat, însă îmi recapăt echilibrul. Chiar când am impresia că o să pot deschide poarta, cineva îmi strânge umărul și mă trage înapoi. Mă întorc, confuz, și-i arunc lui Nyte o privire tăioasă care ar vrea să spună Ai trei secunde să-ți iei mâna jegoasă de pe mine. Expresia lui calmă întreține focul meu interior. Până să-l lovesc drept în față, îmi spune:
