A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu există loc pentru tine în univers. Stelele-atârnă atât de cer și-i provoacă durere. Prea multă durere. Unde-ai vrea să te strecori, intrusule? Cerul nu-ți poate căra povara; cară-ți-o singur. Ți-e frică. Ce-i frica? Tremuri ușor și te întrebi ce-i în neregulă cu lumea care te înconjoară, ce-i greșit și ce-i corect, care-i linia dintre adevăr și iluzie... Dar n-are importanță. Nu exiști.
Deschid ochii și-mi surprind vârfurile genelor. Câteva picături transparente încearcă să se scurgă, însă legile fizicii par să se schimbe doar pentru a-mi sfida impulsurile lașe. Înghit un nod, iar saliva se prelinge între pereții esofagului meu ca un glonț rece. Zăpada scârțâie. Mă irită. Următorul sunet pe care-l aud este cel al pocnetului degetelor lui Piatră-amară, care inspectează cu cea mai ascuțită atenție clădirea din fața noastră. Îmi face semn din cap, indicându-mi intrarea. Nu-mi rămâne decât să mă ridic de pe bancă și să mă apropii de casa în care l-am întâlnit pe așa-zisul „Domn”. Locuința și gardul din piatră sunt ambele învelite într-o pătură de iederă, care nu mai are mult și-și întinde brațele subțiri pentru a-mi înconjura încheieturile. Apoi, m-ar strânge atât de tare, încât mi-ar da sângele. Mi-ar da drumul și m-ar lăsa spă-mi privesc cu un dezgust amărui noile răni. Înainte să intru pe poartă, îmi studiez ambele încheieturi, pentru a mă asigura că rămășițele firului gândirii mele nu s-au contopit cu realitatea. Lucrurile sunt în regulă. Mă pregătesc să sun la ușă, dar sunt întreruptă de mâna lui Fenh Magso, care o dă la o parte pe a mea, furioasă și amuzată simultan.
— Ce faci? mă întreabă ea cu o sprânceană ridicată, pe același ton pe care îl folosești când vorbești cu un redus mintal.
— Voiam să sun la ușă... îi răspund, nevinovată, cu mâinile ridicate în aer.
— Degeaba. N-o să-ți răspundă nimeni, pentru că nu-i nimeni aici.
— Și-atunci cum intrăm?
Fenh Magso apasă clanța cu simplitate, privindu-mă cu superioritate. Îmi dau ochii peste cap și o urmez, pătrunzând în același hol aparent prietenos pe care mi-l aminteam. Bătrâna care avea aerul bunicuței din Scufița Roșie s-a evaporat, pur și simplu, de parcă nu ar fi existat cu adevărat. Piatră-amară înaintează și caută detalii prin fiecare colțișor, cu o atitudine mai relaxată decât ar fi normal, comportându-se ca proprietarul de drept al vilei înconjurate de iederă. Privesc ceasul digital al telefonului și ora zece dimineața îmi surâde, amintindu-mi că mai sunt doar cinci ore până când mama mea pune masa de Crăciun. Oftez și-mi spun că o să ajung la timp, în speranța că mă pot liniști, măcar pentru un moment. Inima îmi bate nebunește. Chiar acum mă aflu într-una dintre locuințele lui Xiang, care, cel mai probabil, mă pândește de unde nu mă aștept. Am strania impresie că mă vede în fiecare moment, că vrea să mă sfideze prin tăcerea apăsătoare. Îmi scutur ușor capul și îmi întorc privirea către Fenh, care a găsit câteva hârtii. Mă aropii, curioasă, gata să întreb dacă este vorba despre documente importante, dar ea mi-o ia înainte:
