A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
\•♤•/
Pagina 35 Am revenit, scumpule cititor, cu cerneală. Să vedem... Unde-am rămas? Parcă-mi amintesc. Stai, stai. O să verific paginile anterioare. Am găsit. Continuând, acum...
Albert ieșise din mare, cu micuțul în brațe, în timp ce Lenny stătea ca pe ace, cu lacrimi în ochi și cu o furie inimaginabilă înmagazinată în adâncurile inimii sale. Singura problemă pe care o mai întâmpinau cei doi ghinioniști era starea în care se afla băiatul salvat de la înec: era o mortăciune-n toată regula. În zadar a încercat Albert să-i facă respirație gură la gură și să-l readucă la viață: morții stau cu morții. Lenny înțelegea perfect toate cele întâmplate. Înțelegea mult mai mult decât ar fi fost normal pentru un copil de vârsta lui, aflat în situația lui.
În scurt timp, pe plajă apăruse o altă făptură, de data aceasta, una vie. Văzându-l pe Albert într-o astfel de stare, surâse, simțindu-se cel mai împlinit om de pe pământ. Femeia apărută pe plajă era întruchiparea frumuseții. N-am de gând să mă sfiesc să spun că era cea mai desăvârșită creație a lui Dumnezeu, cea mai delicată și cea mai rafinată femeie existentă-ntr-un milion de universuri diferite. Ce curbură a gâtului, ce bărbie, ce picioare, dar, vai, ce mâini subțiri și ce șolduri fragile! Hainele ei erau nimic mai puțin decât mătăsuri fine și prețioase, iar bijuteriile pe care le purta erau aduse direct din izvorul magmei. Se apropia din ce în ce mai mult, până a ajuns să-și lege privirea blândă de cea a lui Lenny, tăcută, ca mai apoi să-i râdă lui Albert în față. Se lăsă pe vine și îi șopti copilului ceva ce nimeni nu a înțeles, în afară de ea. Băiatul, văzând-o și auzindu-i vocea, a avut impresia că e un soi de nălucă, o zână a mării, la cât de intens era albastrul catifelei în care trupul subțire îi era înfășurat. Era prima oară când vedea o femeie, însă era convins că nu exsita în lumea adevărată o făptură mai gingașă și mai frumoasă. Buzele ei se curbară într-un zâmbet satisfăcut, odată ce sirene se auzeau, din depărtare, tot mai tare, mai tare, mai...
－ Lenny, iubire, îi șopti ea suav, continuând să zâmbească, am venit să te salvez.
Însă amuțise. Trei mașinării dubioase, de-a dreptul stranii, s-au oprit undeva pe iarbă, lângă cabana din lemn. Câțiva oameni ｰ o, oameni! ｰ au ieșit imediat, apropiindu-se de cei trei. Patru, cu cel mort. Atâtea... ființe. Atâtea însuflețiri. "Unde-am trăit până acum?" se întrebă Lenny, nemaiputând să-și oprească lacrimile, care curgeau șiroaie, încontinuu, mai fierbinți decât însuși soarele lunii iulie. Realitatea pe care el o cunoștea era doar o închipuire vagă. Viața pe care o avea era doar un vis lucid. Fericirea pe care o simțea era doar amărăciune unsă cu miere. Fâș, fâș, fâș. Ființele umane veniră ceva mai aproape. Purtau haine cel puțin bizare, absolut identice: cămăși și sacouri de un albastru închis, pantaloni de aceeași culoare, pălării stranii și insigne cusute pe piept și pe braț. Lenny nici nu le analiză pentru mult timp vestimentația de-a dreptul neobișnuită, căci lacrimile-i înfundau pupilele și nervii optici, cu abundența lor fantastică. Nu știu ce să facă. Îi era frică. Moartea ｰ în spatele cadavrului, cu brațele încrucișate și cu lama subțire a coasei îndreptată către căpșorul acestuia. Zâna Mării ｰ aproape de el, cu o căldură a corpului de neînchipuit și cu o figură plăcută. Albert ｰ înghețat, pe malul mării. Bărbații în uniforme ajunsetă, în sfârșit, lângă ei.
