A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu-i ciudat cum fiecare primăvară are nevoie de o toamnă ca să poată lua naștere? Parcă toate crengile goale și singuratice, încărcate doar de câțiva muguri timizi, sunt desprinse din tabloul greșit. Mă plimb pe străzile unei hărți desenate pe spatele unei frunze uscate. Mă simt ca și cum m-aș scufunda într-o masă gelatinoasă translucidă, a cărei opacitate crește pe măsură ce înaintez. Înaintez. Mă-ndepărtez. Realizez. Ce, mai exact? Realizez că n-am nici măcar cea mai mică idee unde mă aflu, că a fost o decizie stupidă să-l las pe Nyte acolo, crezând că Xiang o să continue să pretindă că-i un tip obișnuit; ce-mi garantează mie că n-o să îl omoare, odată ce vede că am dispărut? Nu mai e timp de stat, nici măcar pentru o secundă. Mă-ntorc chiar acum, în secunda asta, în locul de unde am plecat. Am fost o egoistă și-o nesăbuită.
Desigur, m-aș îmntoarce. Asta dacă aș ști pe unde să o iau. Tot ceea ce am în jur îmi e complet străin, de la clădiri, la mașini, la oameni, la... mine.
A-choo! A-choo!
A trecut ceva timp de la ultimul meu episod de stres. Bine-nțeles că trebuia să fac vreo idioțenie. A-choo. Tot ceea ce-mi doresc acum e să mă-ntorc în timp, la școală, în ziua în care am leșinat, și să fi scris altceva pe afurisita aia de hârtie. Puteam să fi scris orice. Că vreau să fiu o corporatistă frustrată, că vreau să fiu notar, procuror, medic stomatolog, până și pompier, la naiba! Până și pompier. Îmi amintesc cu exactitate ceea ce am scris atunci. Nici nu-mi dau seama de unde știam eu ce-nseamnă „a exploata”. Toți vorbeam frumos și corect, ca la școală. „Aceasta este opinia mea” e-un rahat și o minciună, nimic mai mult. La urma urmei, unde l-au trimis pe „Asta-i părerea mea”? Dar pe „Asta cred”? Ne umpleau capul cu tot felul de prostii inutile, cum ar fi că după un salut se pune semnu’ exclamării și că oricine pune punct în loc de el e-un mare fraier. Are, măcar, relevanță? Am fost la școală mai bine de jumătate din viața mea de până acum. Hai, privește-mă. În ochi, dacă vrei, să-mi vezi linia temporală chiar în centrul pupilelor. Aici am ajuns. Într-un prezent în care recunosc că mi-am irosit o frumusețe de viață, mințindu-mă constant și spunându-mi că „într-o zi” am să trăiesc, am să trăiesc cu adevărat. Că, într-o zi, o să fiu liberă să fac tot ceea ce îmi doresc. Că, într-o zi, am să pot. Ziua aia nu există. Ieri e-o minciună, mâine-i amăgire. Și azi... Azi, pe o stradă din marginea orașului, într-un cartier străin, o mașină albă oprește lângă mine și mă-nghite cu totul. Nici măcar nu mă mai opun, având în vedere că oricum aveam de gând să mă-ntorc. Unul dintre oamenii cu care lucrează Xiang mă forțează să intru, sau, mai bine zis, mă invită înăuntru, căci nu pare c-ar avea de gând să mă bruscheze.
— Da, domnule, e-aici. Vorbiți cu ea?
Tipul de lângă mine îmi dă telefonul, în timp ce tipul de pe scaunul șoferului pornește și tipul de pe locul pasagerului scrie ceva într-un carnet cu foile îngălbenite.
