Nori la înec

Cincizeci și nouă: beție și pamflet

•Final•
•partea a III-a•

     Jalnic. Arunc o privire ceasului digital de pe o clădire din apropiere. S-a făcut târziu, iar asta mă face să-mi dau seama că poate am stat aici mai mult decât trebuia, degeaba. Poate că n-are rost să mai aștept pe cineva care nu o să vină deloc, până la urmă. Înmormântarea lui Monique Whitley s-a terminat de câteva ore, iar el parcă s-ar fi evaporat. Aștept. Mai am timp de-o ultimă fantezie, ca să treacă timpul mai repede...

***

     Atâtea stele, la dracu'! Clipocesc, îmi râd în față, îmi gâdilă gâtul pe dinăuntru cu razele lor subțiri și sclipitoare! Nu pot decât să lovesc pământul cu piciorul, iar praful se ridică și mi se așază pe pantofi. Mai lovesc odată. Nici măcar "au" nu spune, nici măcar "oprește-te"; rămâne acolo, iar asta mă enervează și mai tare îmi las mâinile pe lângă corp și mă răstesc cu toată puterea la cer, nemaiavând decât o clipă până să ajung să mușc din pojghița lui atât de violet și-atât de albastră. Norii mi-ar intra printre dinți și i-aș mesteca până nu ar mai rămâne decâr apa de ploaie, apoi aș scuipa-o în mare. Lumini. Clădiri înalte. Se-aude o melodie agresivă din depărtare, cântată la un pian ale cărui clape ar putea la fel de bine să fie din fier ruginit. Îmi duc mâinile la urechi și mă clatin până nimeresc, din nou, intrarea în bar. Ușa se bălăngăne în spatele meu, iar o ultimă adiere răcoritoare mă izbește-n față, înainte să intru în bodega jalnică. Pașii-mi sunt inegali. Totul se-nvârte cu mine. Oamenii (sau sunt ăștia oameni, măcar?) se unduiesc și oscilează. Vocile lor sună amuzant. Ha. Mi-e poftă de biscuiți cu scorțișoară. Un bărbat până în treizeci de ani (bănuiesc) din colțul localului arată exact ca un rulou cu scorțișoară. Are atâția pistrui pe față câte stele-am numărat când am ieșit să borăsc în spatele barului.

     ― Hei, tu, Scorț'șoară! Ia stai nemișca', acu' vin.

     Mă așez pe canapeaua căptușită cu stofă roșie, uzată și pătată, lângă el. Pare scund și are o mustață răsucită, iar pe cap poartă o pălărie verde cu o aplicație galbenă, în dungi oranj, ca o panglică. E mai brunet decât a fost Nyte － al dracu' Nyte! － vreodată-n viața asta. Pare confuz și dă să se ridice, dar îl rețin.

     ― Ia zi, ia zi. Știi de ce-am veni' la tine, d'ntre toți ăștia d-aici? Io p'tine te-am ales, numa' p'tine...

     ― Doamne, nu iar... are el impresia că nu-l aud sau că nu-l înțeleg, fără să-mi anticipeze luciditatea. Cum ai putut să bei atât de mult?! Ascultă, aștept pe cineva. Pleacă. Ce, de ce-ai rămas, n-ai bani de taxi?

     ― O, ba da, ba da, da' cum! îi răspund, jignită, încruntându-mă și simțindu-mi pielea moale cum face cute, de parcă fața are de gând să mi se topească și să cadă cu totul. Scorț'șoară, simt că ne-am mai văzu' cân'va.

     ― Nu pot să cred că mi se-ntâmplă mie asta...

     ― Viața mea-i mai nasoală, obiectez, punându-i o mână pe umăr. Da' am simți'... nevoia aas... ta. Să vin aici, la... tine. Noi ne-am m-ai văzu'.

     ― Da? Când?

     Cad. Însă cad înainte, jonglând cu amintiri uitate sau inexistente în primul rând. Mă aplec. Mă trezesc sărutându-l cu entuziasm și pasiune, dar nu, nu se poate, nu...

***

     Ce s-a întâmplat aseară?

     ― Ai băut ca o vacă, Redden, mă ia Markus peste picior, abținându-se cu greu de la a râde.