A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Deci, ce avem până acum? o întreb pe Cap-Albastru, aruncând o privire peste hârtiile din fața ei și peste ecranul calculatorului, care radiază alb-azuriu în întuneric.
— Avem câteva nume și câteva adrese, răspunde ea, cu o răceală impenetrabilă și nederanjabilă, fără să se întoarcă și continuând să-mi arate spatele. Am fost singură să le verific și am adunat câțiva martori care ar fi dispuși să depună mărturie, dar nu-i suficient. Xiang a intrat în pământ, la naiba! Nu-i nici urmă de el. Chiar încerc, chiar încerc să-l găsesc, dau telefoane toată ziua, alerg dintr-un loc în altul toată noaptea și-mi fac griji în permanență c-o să ne găs...
— Poate c-ar trebui să faci o pauză.
Fenh Magso pufnește pe nas, exasperată. Se ridică de la masă și se fâțâie o vreme din stânga-n dreapta, apoi în stânga din nou și iar în dreapta, ca să ajungă la concluzia că cel mai bine îi e pe scări, unde se așază și-și ascunde fața în palme. Ochii îi sunt umflați ca două mingi de ping-pong, cu fire roșii la extremități. Fața-i arată moale și gata să cadă în orice moment, scurgându-se de pe craniu și aterizând în cana mea nocturnă de cafea. Mă duc să mă așez lângă ea, câteva trepte mai sus. Nu sunt scările spiralate din lemn masiv cu care am crescut, dar sunt confortabile, bănuiesc. Un fir de păr cu rădăcina neagră îmi sare în ochi, însă poate că distanța îmi cauzează halucinații. Femeia asta mă enervează destul de tare și mă face să-mi doresc să renunț, dar totu-i pentru Redden, sora mea mai încăpățânată decât încăpățânarea însăși.
— Ce lume de rahat... mormăie ea, cu fața încă îngropată, de data asta în poziție de fetus.
— Nu pot să te contrazic.
— Dar vrei s-o faci, nu? Din moment ce ai avut întotdeauna tot ceea ce ți-ai fi putut dori. Vrei să mă contrazici.
Tac. Îmi plimb privirea prin cameră, în căutarea unui moment în memorie în care să-mi lipsească ceva. Tac. Las subiectul la o parte și-i evit privirea pe cât posibil, jenat. Și, din nou... Tac.
— Mă rog. O să fac o plimbare, spune ea indiferentă, ridicându-se pentru a doua oară într-un minut și ocolindu-mă.
Las capul în jos și o las să își facă numărul. Nici măcar nu mai oftez; m-am obișnuit cu dispoziția ușor de clătinat a lui Fenh Magso. Dar, pe de altă parte, are dreptate. Căutările noastre nu dau roade. Suntem trei crapi în acvariul unei pescării, care așteaptă să-și găsească călăul. Sau, mai bine zis, să-i găsească el: Xiang. Magso trage obloanele în sus, pentru a putea ieși, descuie ușile și le lasă să se trântească în urma ei. Jos, la capătul scărilor, într-un loc pe care nu-l pot vedea din unghiul acesta, Redden doarme dusă. Poate că și visează. Afară-i frig și primăvara parcă-i agresivă, smulgându-ne capetele înghețate cu colții ei ascuțiți. Fenh i-a spus un simplu „În fine" tăios și sfidător, ca mai apoi să tremure, cel mai probabil. Rotițele ruginite din creierul meu încep s-o ia la goană în sens invers și, nu știu cum, dar mă trezesc în picioare, cu jacheta lui Cap-Albastru pe braț și cu o traiectorie deja parcursă până în fața ușilor. Fenh nu a ajuns prea departe, așa că aleg să o prind din urmă și să-i întind geaca de care are, cu siguranță, nevoie. O ia fără să-mi mulțumească (și fără ca eu să mă aștept la vreo mulțumire), continuându-și drumul incert, fără vreo destinație. E buimacă. Tremură.
