A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
•~○~•
－ Și... care-i clasa ta favorită de artropode? Mie-mi plac crustaceele.
－ Cretinilor! Alo? Securitatea! strigă sinucigașul ca un descreierat, ignorându-mi toate încercările de a face conversație și continuând să bată cu ambele mâini în ușă. Nu m-aude nimeni? Asta-i bună!
Dintr-un oarecare motiv neștiut nici măcar de mine, cuvintele lui lovesc inima mea la fel cum pumnii-i lovesc ușa. Au, au... Cât de trist. E-atât de rău să fii încuiat într-o cameră, cu mine? Poate suferă de claustrofobie. Poate că are fobie de femei, sau chiar de oameni. Ah, creier-de-găină sau Redden, poate că prezența ta îl enervează, și-atât. Nu mai căuta scuze pentru idioțenia ta fără pereche. Conștiința mea-i destul de răutăcioasă, nu? Cât timp eu port o întreagă discuție cu mine însămi, el se chinuie să scoată ușa din balamale, la propriu. Acum, se tot fâțâie prin încăpere, nervos din cale-afară. "Să fii al naibii, Whitley, tembelule! De ce nu-mi răspunzi?"ｰ asta mormăie de vreo zece minute, presupun că la telefon. Chiar dacă nu ne vedem unul pe celălalt, știu că e-ncruntat. Știu că își dorește să-mi dea una-n stomac, să mă prăbușesc și să-mi spargă căpățâna ca pe-un pepene. Bâjbâind pe întuneric, reușesc să mă apropii de peretele interior și să ating ceva ce bănuiesc că e lemnul ușii. Vreau să îl ajut pe străin, ca o mărinimoasă și o scumpă ce sunt, așa că încep și eu să bat cu pumnii, cu toată puterea.
－ Au, la dracu'! Au! urlă el, făcându-mă să realizez un lucru important, lucru pe care chiar el îl lămurește: Ăla-i spatele meu!
－ Îmi cer scuze, îmi pare atât de rău! Am vrut doar să te ajut... Night.
Bătăile în ușă se opresc. Îmi simt umerii cuprinși de două mâini mari și strânși cu putere. Slavă Domnului că nu-mi vede obrajii fucsia chiar acum...
－ De unde-mi știi numele?! De unde?! ridică el, din nou, tonul vocii, părând mai serios ca niciodată. Te-a trimis ea cumva? Ia stai puțin... Spune-l pe litere.
－N-I-G-H-T. Nu-i ăsta numele tău? întreb ușor confuză, în momentul în care îl aud oftând și parcă răsuflând ușurat. Cum te cheamă?
－ Nightmare, am impresia că aud, însă nu sunt foarte sigură.
－ "Coșmar"? Te cheamă "coșmar"?
－ N-Y-T-E M-E-Y-E-R. Mă numesc Nyte Meyer și, înainte să-mi zici ceva de genul "Părinții tăi te urăsc", ține-ți gura aia spartă, spune printre dinți, îndepărtându-se de mine în cel mai scurt timp.
Aleg să ridic din umeri și să-l ignor, exact așa cum el mă ignoră pe mine. Atâtea întrebări îmi vin în minte, parcă unindu-se la cap și la coadă și formând un vârtej fad. Cine ne-a încuiat aici? Cine a trimis mesajele? Și cine-i acea ea pe care a adus-o în discuție? Momentan, abonatul apelat, pe numele său, Creier, nu poate fi contactat. Vă rugăm să încercați din nou mai târziu. Minunat. Îmi intră până și căsuța vocală! Ei bine, cel puțin știu răspunsul întrebării pe care mi-am pus-o când am intrat aici. Ce voia să facă sinucigașul? Să se sinucidă, din nou. E ca un fel de lege a naturii: crustaceele înoată cu spatele, delfinii fac salturi spectaculoase, rechinii mănâncă tot, iar Nyte încearcă să-și pună capăt zilelor și o dă-n bară de fiecare dată. Dacă încăperea asta sinistră ar fi avut și ferestre, sunt convinsă că ar fi sărit, pur și simplu, și nu s-ar mai fi obosit cu pastilele. Trebuie să recunosc că mă bucur că am ajuns la timp.
