A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
{|●|}
— Mami! Tati! încerc să strig, în timp ce îmi caut disperată familia, sperând că urletele mele nu se vor pierde în mulțimea de oameni speriați. Lily! Mark!
Îmi croiesc drum printre zecile de siluete străine, care aleargă în direcția opusă celei în care mă îndrept. Forfote, șușoteli, țipete; printre toate lucrurile pe care oamenii care mă înconjoară le spun, trebuie să se afle și idioțenii, însă n-am timp pentru așa ceva. Privesc în stânga și-n dreapta, în față și-n spate, și nu văd pe nimeni cunoscut. Oamenii mă împing, mă lovesc și mă derutează tot mai mult. La un moment dat, mă opresc, inspirând adânc și ținându-mi ambele palme pe piept, parcă măsurându-mi activitatea inimii. Inspir și expir într-un ritm mult mai alert decât ar trebui s-o fac. Nu știu care-i motivul, dar se regăsește, cu siguranță, printre: n-aș vrea ca inima să-mi perforeze pieptul și s-o ia la goană, până când se ciocnește de ai mei (unu), sunt panicată și nu știu ce să fac, nu-mi doresc să rămân singură (doi) și, nu în ultimul rând, mă tem că nu o să mai fiu conștientă pentru mult timp, dacă aud vreo tâmpenie în următoarele minute (trei).
— E toată lumea în regulă? Au fost cu toții evacuați? întreabă un domn în costum cenușiu spre negru, cu o cravată roz bombon la gât.
— Cui îi pasă?! spune o anumită cetățeană blondă cu dispreț, vocea ei fiind la fel de plăcută ca zgomotul de sticlă spartă la trei dimineața. Domnule Norton, cum s-a putut întâmpla asta? Avem nevoie de explicații!
— Așa e! o susține un bătrân cu ochelari cu rame aurii, răstindu-se la bietul CEO neajutorat.
— Două secunde, spune un chelner, ieșind pe ușile din sticlă în mare grabă. Aparent, a fost o alarmă falsă. Cineva a apăsat butonul de alarmă, dar nu-nțeleg de ce...
Un beculeț ușor ars se aprinde, muribund, moment în care realizez un lucru extrem de important. Nu aștept să termine ceea ce are de spus și nici nu-mi mai pierd timpul căutându-i pe ai mei. O iau la goană printre petrecăreții dezamăgiți și lipsiți de orice urmă de chef. Nu mă mai interesează dacă-i lovesc sau nu, dacă-i ofensez sau nu sau dacă fac o impresie proastă sau nu. Alerg, sunetul pașilor mei fiind singurul asupra căruia mă concentrez. Împing cu toată forța ușile din sticlă, simțind cum se închid în urma mea, oscilând. Mă opresc preț de o clipă, analizând cu atenție încăperea uriașă în care mă aflu. Luminile sunt acum stinse, iar eu mă întreb unde aș putea să găsesc ceea ce caut. Nu-mi ia mult timp să îmi dau seama; privirea mi se oprește pe ușile liftului, pe care scrie, cu majuscule, DEFECT. Minunat, trebuie să folosesc calea grea. Îmi amintesc că, încă de când eram mică, mi s-a spus să nu alerg pe scări... Și se pare că nu mi-a păsat prea tare de regula asta, având în vedere că, acum, nu știu cum să ajung mai repede la etajul treizeci, la ultimul etaj.
