A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
><><><
N/A: Pentru cartea-mea-experiment (asta, vreau să zic), recomand fontul Sans Serif și fundalul negru. Sper să-ți placă, și mulțumesc pentru timpul tău. Enjoy. ^^
><><><
— Poftim, Redden. O cafea cu lapte. Cu o inimioară din lapte, spune bărbatul de după tejghea, ducându-și mâna la ceafă și privindu-mă cu un zâmbet tâmp și grosolan.
Îmi dau ochii peste cap și îmi iau cafeaua, căutând cu privirea un loc liber prin cafenea. Nu-i atât de greu să găsesc unul; mai nimeni nu-și pierde seara de duminică pe-aici. Nimeni nu trece pe-aici, în general. Cu siguranță motivul este unul dintre: prețurile sunt elefantice și nejustificate (1), mirosul de varză e suficient de puternic să-ți facă părul din nas să cadă (2), Rick e-un idiot și-un dubios pe care toată lumea îl evită din cauza slinoșeniei lui aparte (3). Motivul meu e-al treilea, cu siguranță. De ce-aș minți? Mai bine evit orice posibilitate de a mă simți rău. Data trecută când m-am enervat, am stat în spital o săptămână întreagă și mama mi-a adus supă de găluște în fiecare zi, de parcă n-aș fi avut dinți și n-aș fi putut să mestec. Nu mă-nțelege greșit, îi ador rețeta... Ai mei sunt niște bucătari geniali, la urma urmei. Doar că, vezi tu, m-a hrănit cu lingurița. A făcut până și trenulețul, la dracu'! Orice, dar nu afurisitu' ăla de trenuleț! Nu cred că mai vreau să dau ochii cu medicii și asistentele din spitalul ăla...
— Mi-ai furat inima, fato!
— A-choo! O zi bună, Rick...
Aleg să mă ridic, pur și simplu, de la masă. Iau paharul cu mine și împing ușa din sticlă, aruncând o ultimă privire ceasului din interior. Arată ora trei și-un sfert, ceea ce înseamnă că deja a trecut jumătate din zi. Pe cine păcălesc? E atât de plictisitor să n-ai loc de muncă! Sigur, nu zic c-aș face față... Numai că m-am săturat de viața de student. Am terminat facultatea acum doi ani, pentru numele lui Dumnezeu! Toate gândurile astea îmi sunt întrerupte de cea mai enervantă melodie posibilă, pe care soră-mea mi-a setat-o ton de apel. De fiecare dată când îmi aud telefonul sunând, o dorință inexplicabilă de a mă înjunghia cu o frigăruie gigantică pune stăpânire pe mine.
— Alo? Mami?
— Bună, Hapciu. Ghici cine ți-a luat fursecuri cu stafide! spune maică-mea pe un ton entuziast, poate mult prea încărcat de energie.
— Fursecuri? Tu? întreb, însă nu ca și cum mi-ar păsa cu adevărat.
— Nu, frac-tu, zice dintr-o suflare, atât ea, cât și taică-miu, frate-miu și soră-mea izbucnind în râs și făcându-mă să mă întreb unde e cel mai apropiat loc în care pot să găsesc bețe pentru frigărui.
