Nori la înec

Douăzeci și unu: Sunt Ruysch și am un secret

N/A: îmi cer scuze pentru lipsa bannerului și pentru întârzierea capitolului. Dacă întâlniți prin text (nu numai în capitolul ăsta) simbolul "*", e din cauza scrisului italic. Revin într-o zi din săptămâna asta cu un capitol bonus (sau două).
Enjoy!

***

Bine ați venit la Q.J. Co! Suntem la dispoziția dumneavoastră.

Plouă de mai bine de trei ore, iar vântu-i nemilos cu toți corporatiștii întârziați, care-și þin umbrelele cu două mâini, alergând spre clădirea de birouri. Brusc, ploaia se oprește. Întind mâinile înainte, cu palmele desfăcute, și observ că nicio picătură nu le atinge. Ciudat. Acum o jumătate de minut ploua cu găleata. Îmi las capul pe spate și încerc să peivesc cerul, însă nu pot, pentru că o umbrelă neagră îl acoperă. Mai degrabă, o umbrelă neagră mă acoperă pe mine. Mă întorc în direcția opusă, ca mai apoi să văd un Nyte lipsit de expresie, ținând mânerul umbrelei într-un mod de-a dreptul comic. Nu pot să nu-i zâmbesc; cu toate că nu-mi zâmbește înapoi, mă mulțumesc cu faptul că m-a acceptat. Îmi face un semn aproape insesizabil, care, în limba Nyteză înseamnă "pe-acolo, drăcie". Ochelarii îi stau ușor strâmbi pe nas, din nou. De data asta nu mă mai abțin și îl opresc pentru vreo zece secunde, îndreptându-i. El nu spune absolut nimic, ci așteaptă tăcut. Ușile corporației imense se deschid în fața noastră, iar primul gând care-mi vine în minte este legat de lipsa noastră de credibilitate. Nu avem niciun plan și ne așteptăm să putem vorbi cu domnul Karel. Nyte se așază pe un scaun, lângă recepție, iar eu îl urmez.

－ Și-acum? întreb, privind zecile de femei și bărbați care și-au ratat vocațiile și au ales să lucreze în spații care nu depășesc suprafața de doi pe doi.

－ Acum, Redden, te aștept aici, spune el simplu, încrucișându-și brațele și lăsând umbrela pe podea. Du-te să vorbești cu Jeroen.

－ Poftim? Eu să vorbesc cu Jeroen? îl întreb eu șocată, încruntându-mă. Bine, să zicem că aș vorbi cu el. Ce să-i spun?

－ Că ai nevoie de o favoare: numărul de telefon al lui Monique.

Mă ridic și privesc în spate, aruncându-i o privire tăioasă, în timp ce el îmi face cu mâna cât se poate de calm. Mă duc la recepție, întreb la ce etaj îl pot găsi pe domnul Jeroen Ruysch și aflu că la nouăsprezece. Aveam dreptate. Nyte și Jeroen se cunosc de undeva... În ziua în care am venit aici pentru prima oară, știu sigur că Nyte l-a întrebat dacă nu cumva coboară la nouăsprezece. Interesant. Ușile liftului se deschid, câțiva șobolani de birou ieșind în cârduri-cârduri, lăsând liftul gol. Apăs numărul înainte ca cineva să urce cu mine în lift. Mă ghemuiesc pe podea și-l ascult pe Debussy, până când un *clang* subtil mă anunță că am ajuns. Ies din cutia din carton și caut cu privirea ușa biroului BMS-ului. Nu-i în stânga, nu-i în dreapta; încep să-mi fac griji. Etajul al nouăsprezecelea e pustiu. Mă plimb pe lângă toate ușile din lemn roșu și, într-un final, văd numele lui scris cu litere argintii pe o plăcuțâ de culoarea vișinelor. Du-te înapoi în secunda asta. De ce faci tot ce îți spune Nyte?! Nu-i treaba ta, idioato! Ei bine, nu era treaba mea, într-adevăr. Acum e. A, da? Cum justifici asta? Simplu: acum că am apucat să pun un picior în groapă, pot să ies și pot să intru. Decizia, de fapt, îmi aparține mie, subconștientule. Sunt convins... În regulă, bate la ușă. Ai grijă ce faci cu tâmpitu' ăsta. Îmi încleștez pumnul și bat de trei ori în lemnul ușii, așteptând o reacție din partea ocupantului biroului. Preț de câteva clipe, credeam că n-o să se întâmple nimic. Totuși, când aud un "Intră!" șters, înghit un nod.

Ușa se deschide cu un scârțâit plăcut, dezvăluindu-mi o imagine mai mult decât previzibilă: un birou în nuanțe de gri și bej, ocupat de un băiato-masculo-studoratist în nuanțe de albastru închis. Are un mesaj imprimat pe cravată, însă nu-l pot citi de la distanța asta. Jeroen se ridică în picioare, surprins, și mă întâmpină cu un zâmbet imens. Vinovăția mă cuprinde de fiecare dată când mă gândesc la faptul că profit de un om atât de cald. Se apropie de mine și îmi spune să mă așez pe canapea, ceea ce și fac, apoi se grăbește să facă două cafele. Mă întreabă cum o beau, termină ambele căni și vine spre mine, așezându-mi cafeaua în față. Poate că am luat-o razna, însă cana pe care mi-a dat-o mă înspăimântă. Mă face să-mi închid ochii și să strâng din pleoape cu putere. Are un fundal violet și mulți nori albi. Îmi iau privirea de la cană, mutând-o asupra lui Jeroen, care-i numai un zâmbet.