Nori la înec

Trei: Felinare

[]■[]

    — Te rog, uită-te la mine, te rog! spun aproape disperată, nemaiavând idei.

     Probabil că lucrurile ar fi mers mai repede, dacă nu mi-aș fi imaginat o întreagă scenă dramatică. Ce-a fost în capul meu? În loc să fac ceva, am stat aici, pur și simplu, ca o legumă, visând la cum o să-i fiu eu salvare băiatului ăstuia. Mai ales, cum am putut să-mi imaginez că o să intru în casa lui și că o să-l păzesc? Sărmana mea minte bolnavă... De ce-a trebuit să mă uit la telenovele toată săptămâna? Și de ce am avut impresia că a fost un vis frumos? A fost clișeic și sec. Contează ceea ce fac acum. Ceea ce fac acum mă poate duce fie în viitorul alternativ pe care mi l-am imaginat acum câteva secunde, fie într-unul sfâșietor, care are să ruineze viețile mai multor oameni și să-i marcheze pentru o viață întreagă. "Sunt un om de cuvânt"... Nu-mi pot scoate cuvintele astea din minte, cu toate că au fost doar în imaginația mea. "Cum poți să ai încredere în mine?", serios? Și... Nu-nțeleg ceva, totuși. Cum am avut timp să fabulez atât de mult? Să nu-mi spui că stau aici de mai bine de zece minute!

      — Puștiu'! se aude un strigăt, cel mai probabil din curte, însoțit de lumina puternică a unei lanterne. Așteapt-acolo! Nu sări! Vin să te iau, bine?

     Și, aparent, am fabulat într-aiurea, având în vedere că nu eu îi sunt salvarea. Ca de obicei, sunt total pe lângă, dar e perfect în regulă, nu? Cum aș putea să cred că aș fi salvarea cuiva, într-o zi? Nici n-am nevoie de asta, cum nimeni altcineva nu are. Un strănut mă face să realizez cât de idioată am fost. Nu mai am timp să mă gândesc la lucruri fără sens, un al treilea alăturându-ni-se. Nu pot să îi observ în detaliu trăsăturile faciale, din cauza întunericului, dar părul îi este lung și drept, unsuros ca o porție de noodles. E cu un cap mai scund decât sinucigașul de lângă mine și pare de-o seamă cu părinții mei, la vârsta a doua. Poate că e tatăl lui sau vreo rudă. Oricum, e al naibii de enervant cu lanterna aia a lui; lumina e extrem de puternică și mă face să-mi închid ochii. Îi deschid din nou când realizez că nu eu sunt ținta, ci el, sinucigașul. În sfârșit îl văd clar. Exact așa cum am bănuit până acum, are părul negru, ochi aproape stacojii și piele mult prea albă pentru a arăta ca un om sănătos. Acum, totuși, nu mai arată fragil, ca în imaginația mea, ci rigid, în formă, ba chiar intimidant. Poartă o cămașă în carouri și ochelarii îi dau imaginea tipică de tocilar.

      — M-ai speriat, copile, spune Tăiețel, trăgându-l de mânecă până într-un loc ceva mai sigur și bătându-l prietenește pe spate. Ce ți-a trecut prin cap? Night, e a douăzecea oară când încerci să te sinucizi luna asta!

     "Night"? Îl cheamă "Noapte"? Probabil că nu am auzit bine. A douăzecea oară?! Mă-ntreb ce l-a oprit în cele nouăsprezece dăți pe care le-am ratat. Oare i s-a rupt funia, când a vrut să se spânzure? Ah, cum pot să mă gândesc la asta, serios? Chiar și-ntr-un astfel de moment, uită-te la ce-mi trece mie prin gând. Uneori, îmi doresc să pot să apăs butonul de oprire al creierului meu și să-l las să zacă liniștit câteva zile, să tragă un pui de somn. Să folosească Pia Mater drept păturică și să mă mai lase-n pace; oricum nu face nimic altceva decât să-mi provoace durere. Poate c-ar trebui să mor eu în locul tipului ăstuia. Sau poate c-ar trebui să sărim împreună de pe acoperiș. Ce tot spun... Ar trebui să mă opresc din a mă gândi la nimicuri. Uite, creierule, dacă m-auzi, nu te simți ofensat... Doar că ești puțin cam idiot, știi? Când ai de gând să aduci la suprafață baliverne, te rog să taci. Desigur, fă-ți treaba, ajută-mă să-mi trăiesc viața, dar... Nu mă mai încurca.