A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Doar omul de pe bancheta din spate rămâne cu mine, în garaj, pe când ceilalți se fac complet nevăzuți. Inspir. Expir. Îmi închid ochii. Deschide-i. Încerc să-mi păstrez calmul și să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai am foarte mult de trăit. Câteva amintiri irelevante îmi dansează prin fața ochilor. Nu-s fană a împușcăturilor în cap, așa că sper din tot sufletul că lui Xiang nu-i plac lucrurile de genul ăsta și că nu-și dorește să-mi împrăștie creierii pe pereți. Să mă spânzure ar fi puțin prea dramatic și m-ar duce cu gândul la secolul al nouășpelea, nu la anul 2019. Ar putea să mă sedeze sau să mă drogheze, ca pe Nyte, și să mă arunce-n ocean; de fapt, ar putea pur și simplu să-mi dea o supradoză și să scape cu mâinile curate. Parcă și văd, mâine-poimâine, o altă știre lipsită de pic de adevăr și de sens: „Șocant! O tânără de douăzeci și trei de ani din Seattle a fost găsită moartă în toaleta unui bar. Legiștii spun că femeia avea în sânge o substanță pe care nici măcar traficanții de droguri nu o pot procura și care cauzează halucinații severe. Familia tinerei este devastată.”. L-aș vedea în stare de-o glumiță de-asta cum nu se poate mai scârboasă, așa că rămâne doar un vis să-mi găsesc mormântul pe fundul oceanului, printre alge și corali. Ar trebui să mă mulțumesc și cu o groapă săpată undeva în câmp, unde o să mă descopere cyborgii peste vreo două mii de ani. „Fosile de homo sapiens!”, o să strige. Și n-am să mă oftic absolut deloc. Sper numai că nu-i vorba de vreo fosă septică. Atât.
Bărbatul de lângă mine îmi aruncă o privire derutată și apoi pare să ridice din umeri, în sinea lui, spunându-mi să-l urmez. Ieșim din garaj și facem dreapta, ca mai apoi să dăm de o grădină uscată, care mă deprimă cumplit. Zorii îi dau un șut nopții în lună, unde o doare mai tare, inducând cerul în eroare. Pus în dificultate, alege să se plaseze undeva între violet și roz pudrat. Norii-s de un cenușiu vinețiu și nu pot să nu-i privesc fără să-mi amintesc de cuvintele psihopatului de Xiang. Îmi plăceau atât de mult și îi asociam cu atâtea lucruri care mă făceau fericită, încât mi-e aproape imposibil să cred că-mi provoacă atâta dezgust. Parcă de acolo, de sus, norii râd de mine și mă compătimesc în același timp. Parc-aș fi un nor decăzut. Parcă aș muri. Cred că ăsta-i și adevărul. Poate că am încercat șă-i ridic pe alții și poate c-am fost o ipocrită însetată de atenție. Poate că aici se termină. Fie că mă ucide sau nu, cu sânge rece sau nu și mă aruncă în ocean sau nu, adevărul va fi același, pentru că are dreptate: m-am mințit singură. Am fost egoistă. Am greșit. Bunătatea mea n-a fost, de fapt, decât o capcană în care i-am tras cu sfoară pe alții, silindu-i să mă ridice în slăvi fără ca ei să-și dea, măcar, seama. Nu sunt personajul pozitiv pe care am vrut să-l joc întotdeauna, nu sunt victima de care tuturor le-a fost milă în fiecare zi a vieții mele și nu sunt eroina care-i trage pe cei din jur din brațele morții. Nici pe departe. Tot planul stupid de a-l prinde pe Xiang a fost... ce-a fost? Pentru cine a fost? Pentru Magso? Pentru copii? Mă dezgustă tot, fiecare picătură din imaginea mea, fiecare globulă de sânge, fiecare celulă nervoasă! Mie-mi place clavicula ta. E drăguță. N-ai zis nimic despre oase, deci... Nici măcar remarcile astea nu mă mai amuză. Din nori, am ajuns în nucleu Pământului. Nu mai vreau să mă implic în jocul ăsta.
