A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
₰≛₰
De vreo trei ore, mă plimb prin parcul lacului Fenwick. Nicio ființă umană nu poate fi observată prin preajmă ｰ e o zi de miercuri lejeră. Mă așez pe o bancă din lemn roșu, lăcuit, lăsând soarele să mă îmbrățișeze. Vremea-i frumoasă în Kent, astăzi. Îmi las capul pe spate și închid ochii, în speranța că mă pot deconecta de la realitate și că mă pot conecta cu subconștientul meu. Nu răspunde. Câteva păsări traversează bolta cerească. Frunzele cad din copaci și se lovesc de asfalt, creând un foșnet plăcut, aproape insesizabil. Uscăciuni în stânga. Uscăciuni în dreapta, sus și jos. Miroase-a lemn umed pretutindeni. Emoțiile-mi tac preț de o clipă, ca mai apoi să revină în forță. Alte două lacrimi cad, accentuând izul de umezeală al aerului atmosferic și punând capăt episodului de plâns intens, pe care nu l-a văzut nimeni. E pustiu. Nu mai am mult și adorm, lucru care nu mă deranjează deloc. Totuși, soneria telefonului mă trezește la realitate. Poate mă caută vreun alt Moș Crăciun ursuz și poate c-o să mor în următoarele douăș'patru de ore. Mă calmez, totuși, când citesc numele celui care mă apelează: MoarteLaPahar. Aștept pentru câteva secunde, ascultând cu atenție cântecul de leagăn, și, de abia acum, realizez că îmi place, de fapt. Glisez. Persoana care m-a sunat sare peste clasica parte a salutului, trecând direct la:
－ Ce faci?
－ Bine, prin casă, cu treburi, mint eu, scopul real fiind acela de a-l expedia pe sinucigaș cât mai repede. Nu am dispoziția necesară. De ce să vorbesc cu el acum?
－ Mi-am pus oțet în șosete. Mi-a trecut febra. Facem o plimbare? mă întreabă el, fapt ce m-ar fi surprins, dacă m-aș fi aflat într-o situație mai puțin mizerabilă.
－ Am destul de multe lucruri de făcut. Nu știu ce să zic...
－ Înțeleg. Poate ne vedem mai târziu.
－ Scuze, chiar nu pot. Astăzi trebuie să stau acasă. Am musafiri, o ajut pe mama mea la treburile casnice și...
－ Și ce-ți mai place să minți, mi-o retează el, închizându-mi în nas.
Sunt obișnuită cu impulsivitatea lui și era de așteptat reacția. Ridic din umeri, ușor confuză, ca mai apoi să observ o nouă prezență. Nyte se așază lângă mine, pe bancă, având tipica lui expresie neutră. Mă privește pentru vreo două secunde, apoi fixează lacul. Nu-mi pot da seama de cât timp este aici, dar un lucru-i cert: sunt șocată. Când l-am văzut lângă mine, așezându-se, după o săptămână de la ultima noastră întâlnire, mi s-a părut că visez. Acum, după mai bine de o jumătate de minut, realizez că se află, într-adevăr, lângă mine. Varicela n-a fost prea dură cu el; nu i-a rămas niciun semn. Ochelarii în sunt așezați pe nas, ușor strâmbi, detaliul ținând de o atenție ieșită din comun. Poartă un hanorac de un albastru închis, care are în centru o navă spațială și un extraterestru. Pantalonii au nuanța petrolului, iar, în picioare, are niște bocanci negri. Stă relaxat, cu mâinile vârâte în buzunare. Își întoarce capul la patruzeci și cinci de grade; pericol. Cincizeci de grade; pericolul încă mai poate fi evitat. Șaptezeci de grade; ești moartă. Nouăzeci de grade; irisurile lui de culoarea magmei te privesc, irisurile tale de culoarea cerului înnorat îl privesc ｰ întredeschide gura și începe să vorbească, degajat, spunându-ți pe un ton calm:
