A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nyte se întoarce din subsol și aduce o lampă cu baterii, pe care o proptește pe podea, apoi se așază lângă mine, pe canapeaua veche și uzată, aproape intrată în descompunere, a bunicului său. Sufrageria vilei arată mult mai bine decât mi-aș fi imaginat, dându-mi impresia că, la un moment dat, locul gemea, într-adevăr, a viață și a prosperitate; din toată viața și prosperitatea de atunci, n-au mai rămas decât pereți singuratici și podele zguduite de pașii unui sinucigaș ghinionist. Din toate culorile nemărginite, a mai rămas doar un colț amărât, unde zace atârnat un tablou cu un elefant. Privirea lui îmi dă o senzație de familiaritate bizară, ca și cum l-aș mai fi văzut undeva. Elefantul negru se-apropie de tine. Îți întinde mâna. Te privește în ochi și-ți așteaptă răspunsul, tăcut, fiind în stare să-ți străpungă inima cu un milion de ace. Din stânga, din dreapta, din față, din spate... Ace. Ace se întrepătrund, ace se întâlnesc, ace se înfășoară unele în jurul celorlalte! Ți-e frică. Mai face un pas înainte. Îi prinzi mâna într-a ta și te lași pe spate, gata să cazi în gol. Pleoșc. Fleoșc. Felicitări, ești doar un corp.
－ Dean o să fie aici în cinci minute, spune Nyte fără emoție, privind tavanul cenușiu-gălbui care, după cum s-ar părea, a fost, cândva, de un alb imaculat. Redden.
－ Da? răspund și înghit în sec, șocată de faptul că mi-a folosit numele și nu vreun apelativ stupid.
－ Sunt un tâmpit, știu, dar nu-i spune. Spune-i că mai găsit aici, plimbându-mă aiurea.
－ Dă-mi mâna ta, îl îndemn.
Își întinde mâna bandajată, trezindu-se cu brelocul de la mine, întors la posesorul lui de drept.
－ Ah... Caietul tău cu povești, murmură el, părând să-și răscolească amintirile. Era să uit.
Ah... Hanoracul tău. Era să uit.
Principala deosebire dintre cele două obiecte o constituie, acum, faptul că unul se întoarce la deținătorul său, iar celălalt n-o va face prea curând. Poate că n-o va face niciodată.
－ Mi-a plăcut mult povestea cu incendiul, "Mărturisirea lui Elise", șoptește el, parcă având o urmă imperceptibilă de zâmbet pătat de tristețe pe chip.
－ Se... Serios?
－ Mhm, îngână sinucigașul, fixând podeaua cu privirea. Uite ce e, Redden, nu vreau să te mai văd niciodată.
{~>■<~}
Era fum. Mult, mult fum. Pâclă cenușie, oriunde ai fi privit. Era exact acel tip de ceață care n-are cum să dispară nici măcar la ani de zile după ce flăcările sunt stinse, care stăruie în sufletul bietelor victime ce scapă cu viață până la capătul zilelor. Undeva pe la etajul cinci, un puști de vreo șaișpe ani neîmpliniți și tatăl lui pierdeau vremea ascultând știrile. Băiatul citea benzi desenate, lungit pe canapea, cu fața în jos, în timp ce tatăl său se mulțumea să-și bea cafeaua dintr-un fotoliu cremos, căptușit cu cea mai fină catifea. Și-o făcuse cu lapte în ziua aceea, cum obișnuia să i-o prepare răposata lui soție. Avea un iz puternic de boabe de cafea, culese direct din arbore, în cea mai pură și mai crudă formă în care ele pot exista; nasul lui fin percepea fiecare atingere a femeilor cu piele ciocolatie care au cules fiecare boabă, azvârlind-o într-un coș de nuiele. Le putea simți și papilele dermice, amprentele, striațiile de pe degete și din podul palmei; și-atunci s-a ridicat din fotoliu și a pus cana pe măsuța joasă, adulmecând aerul din cameră. Aruncă o privire pisicii cărămizii care zăcea tolănită pe-un morman de facturi, cu burta în sus. Incredibil de atent din fire, observă cum nările animalului se dilatau în ritm neobișnuit de alert, căpătând diametre neobișnuit de mari și oferindu-i un sentiment neobișnuit de tulburător.
