Nori la înec

Unsprezece: Astrono-scafandrul

~¤☆¤~

－ Mulțumesc pentru timpul dumneavoastră, domnule Tucker, îi spun bătrânului, în timp ce mâna mea caută clanța, neștiind cum să scape mai repede.

－ Mă bucur că te-am văzut, Redden, pare el să fie sincer, zâmbindu-mi cum un tată mândru îi zâmbește copilului său în ziua absolvirii. Vino oricând!

Îi întorc zâmbetul, deși mușchii feței mele nu-și doresc atât de tare să o facă. Îl salut pentru o ultimă oară, îmi înclin, ușor, capul înainte, și ies din încăpere în cea mai mare viteză. Odată ajunsă pe hol, răsuflu ușurată și îmi verific telefonul. Mesajele de la necunoscut au încetat, iar asta mă bagă-n sperieți într-un mod pe care nu mi l-aș fi putut închipui, înainte de toată mizeria asta. Cobor scările și îi fac cu mâna Asistentei-Două-Mii, apoi părăsesc spitalul care-mi provoacă atâta greață. Ceasul telefonului meu arată ora zece fără zece. Ar fi unsprezece, până aș ajunge acasă, așa că mă așez pe băncuța din stație și încep să mă gândesc la tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni și trei zile. Nu mare lucru. Ai început să lucrezi pentru un tip care umblă cu tot felu' de cuțite, ai primit mesaje suspecte de la un expeditor suspect, ți-ai mințit familia și ai fugit la șase dimineața, pe ascuns. Nimic neobișnuit pentru arhiciudățenia Redden Hywell. Cântecul de leagăn pe care mi l-am setat ton de apel în urmă cu ceva timp mă trezește la realitate. Număr necunoscut... Nu, nu se poate să fie...

－ Domnule... Yoo? întreb, strângând din pleoape și așteptându-mă să mor în următoarele câteva secunde.

ー Salut, mă face vocea lipsită de emoție a sinucigașului, pe care e imposibil să nu o recunoști, să răsuflu ușurată și să-mi las capul pe spate, liniștită. Nu, nici nu știu cine dracu' e Yoo. Sunt Nyte Meyer, adaugă el, tonul vocii căpătând o nuanță agresivă.

－ Ah, sinu... aproape că scap eu apelativul preferat pentru Nyte, apoi îmi acopăr gura cu palma și strănut înfundat. Sinusurile mele, scuze. Da, Nyte Meyer... Ce vrei?

－ Cum "ce vreau"? rostește el cuvintele cu un dezgust și-un dispreț care-mi zguduie endolimfa, aproape făcându-mă să înghit un nod, să-mi schimb numele în Penelopa și să mă mut într-o altă dimensiune. Nu, las-o așa. Nici nu știu de ce-mi bat capul cu tine.

－ Stai, stai! M-ai sunat pentru... treaba aia? întreb, amintindu-mi de promisiunea pe care el pretinde că am făcut-o aseară. Pot să te fac să zâmbești și într-o singură zi.

－ Pf... Te supraestimezi. Demonstrează, mă ia prin surpindere, iar autobuzul ajunge-n stație. Muzeul Zborului din Seattle. Aștept, adaugă, apoi îmi închide în nas.

Îmi dau ochii peste cap și renunț la ideea de a lua autobuzul. Urc într-un taxi aflat pe marginea drumului, salut taximetristul și-i comunic destinația. Picăturile de ploaie mor pe geamul din dreapta mea, topindu-se pe sticlă, una câte una. Un tunet și-o alarmă a unei mașini se pierd undeva cu mult în spate, iar pleoapele mele superioare se-așază asupra celor inferioare ca niște obloane trase în rimpul nopții. Luminile semaforului se scurg pe geam odată cu ploaia, formând bălți când roșii, când galbene, gând verzi. Aș putea să adorm, însă prefer să-mi țin ochii deschiși. Trebuie s-o fac. Oricât aș încerca, nu pot să nu mă gândesc la cât de mult regret că am urcat pe acoperiș în seara aia. Îmi doresc să dau timpul înapoi și să-mi trăiesc viața exact așa cum ar fi urmat: să-i fac treaba lui Adelaide și să iau bani frumoși, să dau cu mătura prin hotel, să renunț la ambele și să îmi conving tatăl să-mi permită să lucrez pentru Norwell Inc, să găsesc un nou medic care să-mi prescrie un tratament, să întâlnesc un băiat acceptabil, să mă căsătoresc, să am copii, să mă pensionez și să mor. Nu, nu. Să-i fac treaba lui Adelaide, să iau bani frumoși, să trăiesc în continuare și să-mi termin poveștile din agendă. Poate că, într-o zi, o să pot să produc un film bazat pe tot ceea ce am scris. Poate.