A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Lenny Montgomery își cercetează reflexia în oglinda din hol. Numele lui s-a schimbat, hainele s-au schimbat, la rândul lor, și până și stilul de viață s-a schimbat. Doar reflexia a rămas Nyte Meyer. Pe cine păcălești, tâmpitule? N-o să te schimbe un act semnat în grabă și niște haine de corporatist. O să te trădezi singur, pentru tot restul vieții., își spune, în timp ce își pune sacoul cenușiu peste tricoul alb. A evitat să-și ia o cămașă, pentru că doar mafioții și idioții poartă cămăși albe, fără cravată, și pentru că toate cravatele lui Whitley sunt dezgustătoare, din punctul lui de vedere. Își îngustează raza viziuală, aproape clipind, întrebându-se dacă e într-adevăr el. Lasă un oftat silențios să-i scape printre buze, apoi își pune rucsacul în spate și iese, închizând ușa. Intră în lift. Redden e-n lift. Ba nu. Redden face parte din viața lui Nyte Meyer, iar el nu mai există. Redden nu are loc în viața lui Lenny Montgomery, care are lucruri foarte importante de făcut, puse, exact în această ordine, pe o listă: "1. Află ce vrea Xiang de la tine; 2. Găsește-l pe tata; 3. Întoarce-te la sala de jocuri; 4. Nu-i vinde casa scopriei de maică-ta; 5. Găsește-i o iubită lui Dean.". Numele femeii ăleia cu păr brun-roșcat și cu un temperament mai mult decât ciudat nu se găsește pe listă. Simplu. Mai simplu nu se poate!
Apasă butonul "0". "Strânge-mi mâna".
Își scutură ușor capul și așteaptă să ajungă la parter, apoi iese din bloc și se gândește încotro să o apuce. Ar putea să cheme un taxi, ar putea să ia autobuzul sau ar putea să meargă treizeci de minute pe jos, ceea ce și alege să facă. Orașul pare să capete în fiecare zi nuanțe noi, care, în ziua precedentă, nici nu existau. După treizeci de minute în care s-a gândit doar la nimicuri, ajunge în fața clădirii, o structură cu un singur etaj și cu un panou luminos deasupra intrării. Arhitectura i se pare destul de interesantă, aducând, mai degrabă, cu o casă veche, nu cu o clădire modernă. "TRADUCERI" nu avea literele aprinse încă, așteptând ca seara să-i permită să pună în funcțiune panoul. Lenny Montgomery mai trage o dată aer în piept, inexpresiv și indispus, apoi alege să intre. Privește înăuntru și primul lucru care-i sare în ochi este tabloul de pe peretele din fața lui. Un elefant negru, înconjurat de nuanțe vibrante. Clipește de câteva ori, iar recepționera îl vede înainte să poată spune ceva, mai entuziasmată decât ar trebui să fie o persoană care lucrează pe un astfel de post. Părul îi e scurt și blond deschis, iar ochii-i sunt de culoarea cerului de iulie. *Ai lui Redden au culoarea cerului de noiembrie*. Poartă o cămașă neagră, cu decolteu, și o fustă albă din piele, lucioasă; "arată ca o păpușă scoasă din cutie", gândește Lenny: "plină de plastic și alte substanțe anorganice, toxice". Își dă, subtil, ochii peste cap, iritat de atitudinea femeii energice:
― Bună! Tu trebuie să fii Lenny Montgomery, am dreptate?
― Mhm.
― Minunat! Ah, e minunat! exclamă ea, vocea pițigăiată crestându timpanele lui Lenny asemenea unei lame ascuțite. Vino cu mine, să-ți arăt biroul și să-ți prezint colegii. Suntem foarte puțini aici, știi? Puțini, dar buni!
