A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
― La mulți ani, Jeroen!
― Redden! se entuziasmează olandezul, apropiindu-se din ce în cel mai mult de mine. Chiar nu mă așteptam să vii... Mulțumesc.
Îi întind cutia nici prea mare, nici prea mică în care stă așezat cadoul meu pentru el, iar Jeroen zâmbește cât poate de senin, mulțumindu-mi din nou. Ceva pare nelalocul lui, totuși. Hainele lui în culori îndrăznețe, felul în care îi stă părul roșcat și luminozitatea expresiei lui nu s-au schimbat, însă o anumită parte din interior pare să fi fost zguduită din temelii. O parte aflată în spatele unui zid invizibil, intangibil. Privesc în spate. Markus și Fenh stau cu ochii pe mine, așa că mă feresc de ochii lor curioși și iritați, mulțumindu-mă cu simplul fapt că au acceptat să venim. De fapt, mă amuză puțin felul în card arată Piatră-amară în contrast cu restul oamenilor de aici; în timp ce corporatiștii de-aici se întrec în costume scumpe și rochii strâmte, pantofi de designer și pantofi cu toc, cravate din mătase și genți din piele, ea e doar atât de... ea. Plictisită, fără stare, cu ținuta complet neagră pe care o poartă mereu. Trăind cu ea de o lună ca și cum mi-ar fi soră, mă bucură să văd că pijamalele ei sunt atât de colorate încât să compenseze toate zilele în care se amestecă prin mulțime precum o stafie întunecată. Fenh Magso este intimidantă, acidă și puternică - nu și în pijamalele multicolore pline de dungi, buline, bomboane, umbrele, animale și mai-știu-eu-ce.
Într-o seară, i-am privit pe fratele meu și pe Piatră-amară stând unul lângă altul și certându-se pe tema "cine a lăsat lumina aprinsă la baie", dar nu reușeam să-mi dau seama care dintre ei arăta mai jalnic. Te ajut eu, dacă insiști. Nu, nu insist. Ba chiar te rog să nu te bagi, subconștientule. Nu crezi că ești cam sclifosită, de la o vreme? Las-o mai moale. Bine, bine. Las' așa. Îți spun eu: Markus arăta de zeci de mii de ori mai penibil. Arăta ca un copil de bani gata, care știe să folosească toate tipurile de tacâmuri și până și lingurița afurisită pentru desert. Ce-i drept, pijamalele lui albastre din satin arătau puțin bizar, atât de lucioase și de scumpe, în fața celor roșii cu reni și pinguini ale lui Magso. Chiar l-am auzit spunându-i: "Nici nu pot să mă uit la tine, dracului, că amețesc. O să am un atac de epilepsie, la cât de multe culori turbate porți.". M-am retras încet. Ca-n sălbăticie. La început, Fenh nu a fost de acord ca fratele meu să locuiască acolo, cu noi, dar a fost nevoită să accepte, pentru că Markus i-a spus că nimeni nu poate să aibe grijă de mine mai bine decât el. Din fericire, micul apartament subteran are suficient spațiu pentru toți, așa că fiecare reușește, într-un fel sau altul, să aibă propria zonă de confort. Dormim pe saltele și trăim ca niște studenți. Fără griji și, în special, fără bani. Tata l-a concediat pe Markus imediat ce i-a spus că trece de partea mea, iar acum tot ceea ce a avut fratele meu e al lui. Și asta... doare.
― Mulțumesc mult că ai venit, mă trezește Jeroen la realitate, cu același surâs din care nu economisește niciodată. Mă face foarte fericit că ești aici, serios.
