A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Bang!
Ușa din lemn bej-cenușiu a apartamentului se trântește în urma mea. Oftez și arunc cheile undeva prin hol, apoi intru în camera zi, unde mă așteaptă priveliștea de vis a unui Seattle nocturn. Când taică-miu s-a oferit să-mi cumpere apartamentul ăsta, am refuzat, dar acum nu-mi văd viața de burlac dusă în altă parte. Petrecerea lui Ruysch m-a lăsat cu stomacul nesatisfăcut, așa că-mi scot sacoul, îl las pe canapea și mă îndrept către bucătărie. Pizza congelată! Mai bine de-atât nu se putea. Scot cutia din frigider, și mă asigur că bucata rece de aluat ajunge în cuptorul cu microunde. Aștept o vreme, vreme în care cercul presărat cu mozzarela, măsline și șuncă se rotește în cutia din care izvorăște cancerul. Când aud clang-ul, deschid ușița și așez pizza pe o farfurie primită cadou de la mama, cu steluțe aurii pe margini. Mă întorc în sufragerie, unde mă arunc pe canapea și caut telecomanda, bâjbâind pe întuneric. Când o găsesc, aprind televizorul și caut un canal cât de cât decent, așa că îl sting. Iau o felie de pizza și mi-o vâr în gură, apoi mă așez mai bine pe canapea, pe burtă și îmi îngrop fața în pernă. Are gust de cauciuc, dar nu mă plâng. Brusc, telefonul îmi sună, ceea ce-mi dă ocazia să mă uit la ceas. E puțin trecut de miezul nopții. Mă așteptam să mă sune ai mei, care au mai rămas o vreme la petrecere, dar sunt surprins când ecranul afișează numele Phoebe.
Înainte să răspund, mă ridic din poziția jalnică și stau perfect drept pe canapea, apoi înghit un nod și îmi amintesc toate detaliile inutile ale serii ăsteia de tot rahatul. Îmi amintesc cum am vărsat șampanie pe fiica președintelui Norwell Inc. Îmi amintesc că purta o rochie de un alb imaculat și că pielea ciocolatie îi strălucea. Îmi amintesc că m-am împiedicat de tac-su și că mi-am cerut scuze de mii de ori, ca un fraier. Îmi amintesc că o cunoșteam de mult timp. Ce-mi mai amintesc?
Eram în birou, lucrând la design-ul holurilor din hotelurile proaspăt cumpărate de compania noastră. Cred că toate astea se întâmplau acum trei ani, pe când de-abia învățasem de la mama să mă ocup de treburi cu toată responsabilitatea de care dădeam dovadă. Cred că a fost o zi însorită. Am ales câteva nuanțe de albastru, nuanțe care-mi plăceau enorm, apoi m-am apucat de schiță. La un moment dat, un cioc-cioc înfundat m-a făcut să ridic privirea din foaie. Cine putea să fie? Taică-miu n-avea timp să se plimbe prin clădire, mama era acasă, iar domnul Whitley nici nu era în fruntea departamentului meu pe-atunci. Și-atunci? M-am ridicat de pe scaun și am privit puțin în jur. Nicio cameră de supraveghere și niciun coleg în zonă. Am ales, deci, să ignor bătăile în ușă și să mă las pe spate în scaun, ridicându-mi picioarele pe masa de lucru. Lăsam razele soarelui să-și facă treaba. Putea să fie și capul armatei la ușă, spunându-mi că a început războiul; eu n-aveam de gând să mă ridic pentru nimic în lume. Mi-am închis ochii și, în mod subconștient, m-am transfigurat într-un univers care-mi aparținea în întregime: unul plin de zile libere, haine confortabile și somn. Mult, mult somn. Bătăile regulate în lemnul ușii au devenit, în scurt timp, una cu bătăile neregulate ale inimii mele. Mă evaporasem.
