Nori la înec

Douăzeci și nouă: Jos, în pivniță

     Când te gândești la o pivniță, probabil că te gândești la întuneric, pânze de păianjen și la Bau-bau, care se-ascunde în colț, pregătit să-ți devoreze esența. Poate că te gândești la cărămizi ajunse în stadiul de putrefacție, la o podea rece și la umezeală. Nu cred că te aștepți, oricât de neconvențional ai fi, la o cameră plăcută, la pereți mânjiți cu vopsea de toate culorile sau la un miros subtil de sirop de arțar. Asta doar dacă nu ești sărit de pe fix.

     － Vrei și zahăr? întreabă Piatră-amară, apropiindu-se de mine cu două pahare înguste și scunde, pline cu lichid arămiu.

     Și să nu uit de răpitori. Nu cred că te-ai aștepta să îți servească ceai de tei. Asta dacă nu ești dus cu pluta.

     － Mulțumesc, murmur și iau paharul cu ambele mâini, gustând licoarea fierbinte și simțind vârful limbii arzându-mi. Piatră-amară, eu...

      － Numele meu e Fenh Magso. Spune-mi Fenh, stabilește ea apăsat, așezându-se pe un fotoliu în fața mea, cu genunchii la piept.

      Încuviințez din cap și las paharul pe măsuța din lemn multicolor ce ne desparte. Lui Fenh Magso îi place să picteze, aparent. Când am văzut-o pentru prima oară, în casa lui Moș Crăciun, am avut impresia că halucinez: n-aș fi crezut că o fată ar fi putut să mă lovească atât de tare cum a făcut-o ea. Cel puțin nu una atât de mică de statură. Piatră-amară e mai scundă decât mine cu vreo doi-trei centimetri și are o structură osoasă bizară. Are fața în formă de inimă, iar părul vopsit într-un albastru închis nu depășește umerii. Nici nu-mi dau seama de cât timp mă aflu în cămăruța ei secretă din subsolul unui bar. Trebuie să fi trecut câteva ore, timp în care mi-a povestit despre planul fostului ei șef senil. Deși n-am privit-o de aproape pentru mult timp, n-am putut să nu-i observ ochii de un verde gălbui, ca cei ai reptilelor. Are o mină stranie și, în același timp, de o frumusețe copilărească, pentru că, cel mai probabil, e încă o adolescentă. Vârsta ei e o enigmă. Ar putea să-mi spună că are cincisprezece ani, iar eu aș crede-o. La fel de bine ar putea, însă, să-mi spună că are treizeci, și mi-ar fi imposibil să o contrazic. Trăsăturile ei asiatice mă induc în eroare mai mult. Are gura mică și buzele pline, fapt ce denotă inocență, contrazicându-i privirea ucigătoare. Deși ar trebui să mă tem, îmi insuflă o stare de liniște inimaginabilă. Mă calmează doar cu prezența ei. Figura îi trădează epuizarea psihică și suferința îndurată, câteva cute apărându-i pe frunte și în colțurile ochilor când se concentrează.

     Își dă jos șapca lată, cu imprimeu militar, și-o aruncă undeva prin pivnița barului, care-i servește drept locuință. Își ia paharul și dă conținutul peste cap instant, făcându-mă să mă holbez la ea ca la o ființă nepământeană. Îmi zâmbește în colțul gurii, ștrengăresc, și aruncă spre mine un plic alb, sigilat, mimând pe buze un "desfă-l" lipsit de sonoritate. Curioasă, rup hârtia la un capăt și fixez cu privirea pozele din interior. Prima înfățișează un băiețel de vreo șase ani, cu pielea de un ciocolatiu șters și-un surâs forțat imprimat pe chip. O privesc și pe următoarea, și pe următoarea, dar nu înțeleg relevanța ｰ sunt doar poze cu niște copii cu vârste cuprinse între cinci și zece ani. La un moment dat, îngheț. Înghit un nod și-i arunc lui Fenh Magso o privire speriată, primind, ca reacție, un simplu gest neînsemnat: ea ridică din umeri și mă îndeamnă să continuu. Poza pe care o țin în față mi-e mai cunoscută decât aș putea să realizez. Cunosc părul ei brun-roșcat și-i cunosc ochii cenușii. Îi cunosc zâmbetul tâmp și buzele nici subțiri, nici groase. Fetița din fotografie își arată toți dinții și mă privește fix, mai fericită ca niciodată. Mă neliniștește cumplit. Cumplit. Dar nu mă surprinde. Pentru că-s eu. Eu, când aveam nouă ani. Las plicul pe masă și îi cer o explicație celei pe care o cunoșteam sub numele de Piatră-amară. Nu pare prea interesată, făcându-și de lucru cu o monedă pe care o tot aruncă în aer.