A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
― Deci pleci.
― Da.
― Aha.
Ce-i mai rece? Vântul de ianuarie sau Nyte?
Continuăm să ne plimbăm în jurul lacului, fără să spunem un cuvânt. Parcă toate literele existente în alfabetul latin s-au evaporat și-au devenit, ceva mai târziu, ceață. Sinucigașul nu pare afectat de anunțul pe care tocmai l-am făcut. E straniu să vezi un om lipsit de expresie, apoi fericit, apoi trist, apoi cald și-apoi lipsit de expresie, din nou. Lovesc o piatră cu piciorul și-i urmăresc traiectoria. Alunecă pe gheață, se rostogolește de câteva ori și se oprește aproape de rădăcina unui copac nu foarte bătrân. E-o seară întunecoasă și mai rece decât ar trebui să fie, iar ceru-i lipsit de cea mai mică urmă de nori. Condiția mea a fost simplă: "Vreau să vorbesc cu tipu' pe care tocmai l-ai dat afară și să-i spun că plec". Tragic. M-am săturat inexprimabil de tare de toată joaca de-a șoarecele speriat și șoarecele și mai speriat, așa c-am ales să revin cu picioarele pe pământ. Am ajuns într-un punct mort. Mort, fix. Locul în care realizezi că, în orice direcție te-ai îndrepta, o să te-ntorci de unde ai plecat, căci jocul nu-i făcut să fie câștigat; cel puțin nu de tine. Decât să te blochezi într-o buclă temporală, mai bine accepți și... pleci. Asta nu sună ca ceva ce-aș gândi eu, totuși. Cred că m-am rătăcit. Îi arunc o privire celui din stânga mea, care pare să fie un cu totul alt om chiar acum. Caut o hartă-n licăririle din pupilele lui seci, însă mă-ncurc mai tare. Da. M-am rătăcit.
― Și stai o vreme. Departe.
― Da.
― Aha, repetă el sec, cu privirea lipită de undele când negre, când albe, ale lacului.
― Uite cum stă treaba, Nyte, simt eu nevoia să-i spun ceea ce gândesc, oprindu-mă și proptindu-mă în fața lui, care mai că nu se-mpiedică. Aparent, am probleme serioase, iar asta-nseamnă că, până nu se rezolvă și până nu reușim să-i găsim pe nemernici, nu se poate face nimic. Adică... N-o să ne mai vedem, o perioadă. Tata nu vrea nici măcar să vorbim. Aș vrea să fie altfel, dar...
― Înțeleg.
― Mă-ndoiesc. Ce-i cu tine?
― E târziu. Fratele tău te așteaptă în mașină, nu?
ー Ce ți-a zis tata?
― Mă obosești. Hai, fugi.
Mă pregătesc să mă-ntorc pe călcâie și să plec, pur și simplu, din cauza dezamăgirii care tocmai ce m-a cuprins. Totuși, nu fac asta. Zâmbesc cu o nuanță amăruie și-i prind mâneca, apoi îmi închid ochii. Asta am făcut și-n lift, la Q.J. Co. Nu mi-au plăcut niciodată siropoșeniile idioțești pe care le vezi prin filme și peste care dai în mai toate romanele dezgsustător de sentimentale. Ăsta-i un lucru complet diferit, totuși. E un soi de garanție, un fel de "sunt aici, dar nu te aștepta să rămân." sau "nu-ți face griji acum; poți s-o faci după ce plec, nu știu când.". Nyte mă privește puțin nedumerit și, pentru prima oară în seara asta, afișează o emoție clară: confuzie. Surâd.
