Nori la înec

Nouă: Curiozitate letală

•]♧[•

     Mă uit la el de vreo cinci minute, dar nu-ndrăznesc să mă apropii. E încă acolo... Chiar în secunda asta, stă pe scaunul din camera mea și nu-mi vine să cred că sunt atât de aproape de el. Întind mâna și încerc să-l ating, dar o retrag ca și cum aș fi atins o plită-ncisă. Ah, la naiba...

     － Ai de gând să faci ceva cu hanoracu' ăla, sau o să te holbezi la el toată noaptea? mă trezește Markus la realitate, cu un zâmbet strâmb pleoștit pe față.

     Nu observ mai niciodată că, deși suntem frați, singura trăsătură comună ne este culoarea ochilor. Ai lui, totuși, sunt albaștri, pe când ai mei sunt imitații ieftine ale cerului, gri. Cât despre culoarea părului... Pe când el are părul blond, ca tata, eu îl am de nuanța unui soi de combinație între blond, brunet și roșcat.

     － Poți... Te rog... încerc eu să formulez o cerere, dar mă blochez undeva în sfert, distrasă de hanoracul negru pe care Nyte și l-a uitat pe bancă. Bagă-l la spălat, vreau să zic. Ah, și spune că-i al tău.

     Fratele meu chicotește și ia hanoracul pe braț, analizându-l puțin. Se încruntă ușor, apoi își deschide gura în șoc. Un zăngănit pe podea, produs de ceea ce a căzut dintr-un buzunar: un cuțit micuț, cu mâner cenușiu și cu o cută ciudată în lamă. Amândoi privim obiectul îngroziți, însă eu știu bine ce căuta acolo. Îmi amintesc cuvintele lui Nyte, iar, acum, totul are mai mult sens decât mi-aș fi putut închipui. "La revedere. Sau adio. Nu contează..."; toate astea-mi spun că, după ce întâlnirea noastră ar fi luat sfârșit, și-ar fi retezat încheieturile, nelăsând nimic în urma lui ｰ exceptând o baltă de fluid stacojiu. Ce-i drept, dacă ar fi avut noroc. Nu-mi dau seama ce l-a făcut să încerce să se sinucidă de atâtea ori, și nu-mi dau seama nici dacă-și dorește, cu adevărat, să moară, însă un lucru e cert: moartea-l ocolește. E ca și cum ar fugări-o, iar ea se teme de el mai tare decât de orice entitate în viață sau nu de pe Pământ sau din cosmos. Întrebarea rămâne, de fapt, una simplă și, poate, una neavându-și rostul: ce i-a făcut Nyte Meyer morții, de-l ocolește ca pe-un strigoi fără slăbiciuni?

     － Ăăă... Scuză-mă, cine ziceai că-i ăsta? întreabă Markus, lăsând hanoracul să-i scape din mâini și să atingă podeaua, acoperind cuțitul. Tipu-i dubios, Redden.

     － Mie-mi zici? murmur, aplecându-mă după lucrurile lui Nyte și lăsând cuțitul să cadă în coșul meu de gunoi. Și-acum zice că vrea să mă "păstreze".

     － Ia stai așa... Dacă are probleme mintale? întreabă el, ridicându-și o sprânceană și ducându-și mâna la bărbie. Dă-l dracu'. Se descurcă el cumva.

     Ridic din umeri și ies din cameră fără să-i dau vreo explicație, oftând imediat ce ușa se-nchide-n urma mea. Arunc câte o privire-n stânga și-n dreapta, ca nu cumva să fiu văzută de maică-mea, setându-mi următoarea destinație: subsolul. Cobor scările pe vârfuri, sperând din tot sufletul că intențiile nu-mi vor fi trădate de afurisitul de scârțâit al treptelor. Odată ce ajung în fața mașinii de spălat, răsuflu ușurată și deschid ușița circulară, apoi azvârl hanoracul negru-n cuvă și-o trântesc la loc. Mulți se întreabă de ce membrii familiei Hywell n-au o menajeră sau un angajat care să se ocupe de casă, dacă tot își permit. Răspunsu-i simplu. Nu le place să depindă de alții, așa că toți idioții ｰ a-choo! ｰ care sunt mult prea curioși pentru a rămâne în siguranță ar trebui să ia câte-o piatră-n gură și să mai tacă odată. Program scurt, treizeci de grade. Unde-oi fi pus detergentu' ăla? Stânga, stânga! Ți-am zis să te uiți în stânga! Ia-l în mână, toarnă-l unde trebuie și ieși de-aici, până nu te vede cineva. Spune-i lu' frac-tu să vină și să-l ia mai încolo...