A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
◇■◇
N/A: Capitol dedicat lui . La mulți ani, cu întârziere! Sper să ai parte de tot ceea ce îți dorești și, în special, de sănătate! Mulțumesc pentru cuvintele tale, care mă motivează întotdeauna.
◇■◇
Nu pot să nu mă foiesc neîncetat între așternuturi. Râsete șterse se aud pe fundal, de la parter. Luna-mi zâmbește de la fereastră, însă nici măcar bunătatea ei nemaivăzută nu mă poate ajuta să adorm. Am urmat sfatul lui Markus și am ajuns aici, dar nu îmi e somn. Patul e cald, interioru-mi e rece. Număratul oilor e o prostie. Nu ajută pe nimeni cu nimic, niciodată, nicăieri. Nu vreau s-o spun sau s-o gândesc, dar simt, simt că ceva teribil urmează să se întâmple. Mă-ntreb dacă mă tem de ceea ce urmează. În fiecare zi, noi, oamenii, suntem expuși unor nenumărate riscuri de nenumărate forme. Poate să-ți cadă o piatră în cap. Mort. Poate să intre un idiot în tine, pe autostradă. Mort. Poate să-ți cedeze organismul și... Sfârșit. Moartea-i în spatele fiecăruia dintre noi, dar suntem mult prea indiferenți ca să-i acordăm importanță. Există ceva în nuanța razelor de lună, ceva în profunzimea nopții, ceva în liniștea nefirească și stranie ｰ ceva care mă tulbură. Nu pot să dorm. Nu-mi doresc să dorm. Mă doare capul, undeva-n zona sfenoidului, în exterior. Mă învelesc ceva mai bine și mă întorc pe partea cealaltă, încercând să-mi scurg gândurile în pernă. O să mori mâine. Taci, taci, taci. Nimeni n-o să moară. O tornadă-mi vâjâie în centrul craniului. Presiune. Oftez și dau la o parte cuvertura și pătura, apoi mă ridic și deschid ușa din termopan care dă în balcon. După ce îmi iau halatul pe mine, ies și închid ușa în urma mea, așezându-mă pe scaunul rece.
În buzunar, găsesc o cutie cu chibrituri, pe care Markus și-a uitat-o la noi acum ceva timp. Dragi telespectatori, vă prezentăm cele trei secrete ale lui Redden Hywell. Primul secret: sunt alergică la cortizol. Al doilea secret: ceva nu e în regulă cu trecutul meu. Al treilea, dar nu cel din urmă: nu știu cum să aprind un chibrit. În celălalt buzunar, zace telefonul meu. Am impresia că-i dat pe silențios, la cât de densă e liniștea, dar nimeni nu m-a căutat, de fapt. Afișează ora patru și jumătate dimineața. Mă ridic de pe scaun și strâng balustrada metalică între degete. În buzunarul cu pachetul de chibrituri, dau și de o țigară rătăcită, Dunhill. Markus nu știe cum să aibă grijă de lucrurile lui, în mod cert. Tutunul cilindric îmi șoptește: "Haide, încearcă-mă. Toți tipii șmecheri fumează! Gândește-te la Holden Caulfield, la Zooey Glass, la toate personajele cu tendințe maniacale ale lui Salinger! Gândește-te la mafioții ăia de prin filme. Gândește-te la plămânii tăi, umplându-se cu fum. Ce zici, deci?". Nu zic nu. Iau un chibrit din cutiuța din carton și încerc să îl aprind, dar sfârșesc cu o arsură la baza degetului mare. Din fericire, focul a atins și capătull țigării, care lucește, oranj, în întunericul nopții. Apropii cancerul-în-foi-de-tutun de gură, sfârșind prin a-l ține între buze și a încerca să trag fumul. Mi-e greață. Tușesc. Vreau să vomit. Mă înec. După depășirea acestui moment penibil, mai încerc o dată, fapt ce duce la o tuse măgărească de nedescris. Nervoasă, sting țigara, lăsând-o să cadă într-o sticlă de suc băută pe jumătate. Se pare că nu-i mare inginerie să fumezi. A-choo!
