A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Final •partea a II-a•
Mă las pe spate și colțurile gurii mi se ridică involuntar, amuzate. Culorile continuă să se joace pe același cer, în același prezent, iar mie la viitor îmi stă gândul. Nici măcar nu-mi stă, ci o ia la goană printre copaci și tufișuri, făcându-se nevăzut. Nici nu-ncerc să-l prind, dar se întoarce singur la mine și-mi spune, simplu: "Ar putea să fie și altfel".
□•□
― Nu pot să cred că ne-a făcut asta, șoptește o mamă îngândurată și apăsată de durere, cu lacrimi în ochi, la câteva luni după moartea fiicei sale. Nu se poate. Nu.
― Gata, gata, încearcă cealaltă fiică să o liniștească, îmbrățișând-o și mângâind-o.
M-au înmormântat sub un stejar. Mama a plâns, Lily a tremurat, tata s-a sprijinit cu spatele de trunchiul copacului. Bunica a strâns pământul în pumn, bocind neîncetat. Pe Markus nu l-am văzut, întrucât fusese dat dispărut în urmă cu ceva timp － probabil că e fericit cu Fenh și nici n-a aflat, ceea ce nu poate decât să mă bucure. La început, m-a șocat câți oameni au venit; să fi venit chiar toți pentru că mă iubeau? Jeroen mi-a plantat un panseluțe pe piept, iar Lily a adus lalele roșii, galbene și roz. Încă din clipa în care s-au văzut pentru prima oară, am știut că acea privire urma să pună punct. Să oprească amarul lui Jeroen pentru că m-a pierdut, să oprească regretul surorii mele, pentru că nu m-a putut ajuta. Și m-am împăcat cu asta. Ba chiar e drăguț și plăcut când vin amândoi și plantează flori, zâmbindu-și în încercarea de a opri lacrimile. Mă bucură să-i văd împreună. Mă face să mă simt specială. Până și Archie a venit la mormântul meu și mi-a lăsat o jucărie de pluș la cap, spunându-mi că pe el îl ajuta să adoarmă, când era mic. Un băiat atât de scump... În cele din urmă, domnul Whitley a venit și el și și-a plecat capul, aprinzând o lumânare și murmurând, aproape imperceptibil, "scuze", mai mult mimând. Însă m-a înveselit și vizita lui.
Dar Nyte Meyer nu a venit niciodată. Nici nu cred c-o să vină.
― Haide, te rog. Vino acasă.
El nu-i răspunde unchiului său, ci rămâne pe acoperișul casei de la marginea orașului, cu picioarele în gol și cu țiglele nemaiavând mult până să-i alunece de sub șezut. E îmbrăcat în negru și privirea-i e mai inexpresivă decât atunci când ne-am întâlnit. E mai mort decât mine. De când am dat colțu', nu a scos mai mult de zece cuvinte, așa cred. Nu s-a tuns și nu s-a bărbierit, iar acum arată ca o scamă dezordonată, cu o claie de păr negru în vârful capului și cu niște fire crescute la-ntâmplare la baza feței. E palid și mă doare.
― Nyte! Vin după tine, să știi.
― N-ai decât, vorbește el chinuit, apropiindu-se mai mult de margine. N-ai decât.
