A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
¡●○●¡
Amorțeală.
Capul mi-e amorțit, membrele-mi sunt amorțite și până și fundul mi-e amorțit. Mă simt paralizată în somn, și poate că sunt, cu adevărat. Strâng așternutul cu o textură familiară între degete, apoi, cu greu, mă ridic în șezut și arunc o privire în jur. E întuneric, probabil din cauza faptului că draperiile sunt trase. Mijesc ochii și îmi dau seama de câteva lucruri importante, pe care le trec pe o listă în memorie: unu, mă aflu într-un salon, într-un spital; doi, nu-i întuneric din cauza draperiilor, ci din cauza faptului că e noapte; trei, nu-i nimeni în jur, iar asta mă deprimă cumplit. Încerc să derulez evenimentele ultimei zile în minte. Douășcinci iulie. M-am trezit la șase și jumătate, după ce am dormit exagerat de puțin, și apoi am luat pe mine primele boarfe găsite-n dulap și mi-am luat zborul. Am luat autobuzul și am ajuns la spital, însă nu același spital, probabil. Am avut o conversație mai mult decât inutilă cu domnul Tucker, am văzut o asistentă robot și apoi... Ah. Bineînțeles... Apoi, m-a sunat Nyte. La naiba, știam eu că aduce probleme! Știam! Să dea dracu' dacă mai merg undeva cu el! Din cauza lui și a ambiției lui prostești, privește-mă. Sunt, literalmente, sedată, urmează să adorm din nou curând, și, mai presus de orice, sunt singură. Ah, îmi imaginez cum s-a întâmplat totul. Nyte a sunat la salvare și mi-a făcut "pa-pa", apoi și-a văzut de treaba lui și i-a zis lui Whitley să-mi taie spitalizarea din salariu. Am ajuns la spital, asistenta și-a dat seama că am avut o cădere din cauza stresului, și ia ghici? M-a sedat.
Mă întorc cu fața către fereastră și îmi așez tălpile pe mocheta rece, încercând să mă sprijin în propriile picioare. Uh-oh, cât ghinion. Nu poți. Pufnesc pe nas și mai încerc o dată, și încă o dată, însă sfârșesc prin a cădea pe salteaua tare de fiecare dată. Renunț și-mi încrucișez brațele la piept, refuzând să mă mai supun tratamentului lor stupid. Ah, și asta ce mai e? Haine de spital, și nici nu glumesc. O cămașă largă, albă cu floricele albastre mici, până la genunchi. Îmi trag genunchii la piept și rămân cuibărită, ca ușa trântită brusc să mă facă să tresar și să privesc speriată în direcția aceea. O stafie lungă și înfricoșătoare se prelinge-n încăpere prin crăpătura formată între ușă și toc, precum ar face-o o fantomă din cerneală. Se apropie de mine și se așază pe scaunul de lângă pat, lăsând două pahare pe noptieră și înclinându-și puțin capul, pentru a-și da seama dacă ochii mei sunt închiși sau deschiși. Concluzia la care am ajuns mă face să strănut din cauza propriei idioțenii și să privesc podeaua, rușinată: Nyte nu m-a aruncat într-o salvare, lăsându-mă pe mâna sorții și a norocului, ci m-a adus la spital. Ba chiar mai mult, stă pe scaunul din dreapta mea. Îmi întinde unul dintre cele două pahare și mi-l plasează între mâini, lăsându-mă ușor confuză. Îl ia pe-al lui și atunci realizez că luăm... Cina? Micul dejun? Nu contează. Luăm masa împreună, cu felul principal supă instant.
－ Vreau să... încerc să formulez o frază, care rămâne-n aer din cauza lipsei de răbdare a lui Nyte.
－ Nu spune nimic, șoptește el calm, vârând furculița între tăițeii spiralați și rotind-o de câteva ori. De acum înainte, fiecare cuvânt înseamnă o bilă neagră. La mai mult de zece bile negre, o chem pe asistentă să te mai sedeze o dată.
