A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
N/A: vibe-ul lui Monique este conturat perfect de melodia de la media. Enjoy! ^^
***
O mare învolburată ia locul tuturor neuronilor mei. Sinapsele devin valuri furioase, iar curentul electric nu-i decât un fulger ce-mparte cerul în două. Prea poetic? În regulă. Nu înțeleg absolut nimic din ceea ce se întâmplă, dar realizez că am fost naivă. Îi arunc o privire lui Jeroen, care are o expresie facială ce sugerează "Ei bine, știam că o să se-ntâmple și asta. Trebuia să se întâmple.". Mă simt slăbită, așa că mă așez pe un scaun, sprijinindu-mi coatele pe genunchi și privind scena care atrage toate privirile. Olandezul îmi pune o mână pe umărul acoperit, compătimitor, și-mi spune să nu plec nicăieri, pentru că o să se întoarcă în cinci minute cu un pahar cu apă pentru mine. Nu mai am putere nici măcar să încuviințez din cap; îl las să plece fără a mai spune un cuvânt. Umerii goi și strălucitori ai lui Monique se ridică ușor, iar ochii ei de căprioară fixează un punct pe care nu-l pot identifica. Mă încrunt și reușesc să disting nuanța lor: culoarea coniacului. Evident.
Femeia rânjește satisfăcut și își mai toarnă lichid sângeriu în pahar; un pahar din sticlă, înalt, cu piciorul împletit. Clipește de câteva ori, parcă încercând să facă întreaga scenă să dispară. Situația, dacă ai privi-o din altă perspectivă, e de-a dreptul comică. Timpului nu i-a luat mai mult de-o frază să-nghețe, lucru vizibil pe chipurile împietrite ale tuturor. Nyte continuă să respire greoi, cu pumnii încleștați, încruntat, pe când Monique pare că a paralizat, deși încearcă din răsputeri să o ascundă. Dă paharul peste cap, lăsându-i conținutul să-i alunece pe gât, apoi izbucnește într-un râs isteric, dându-mi impresia că a luat-o razna. Râsul ei e puternic și plăcut, iar dinții-i sunt de un alb straniu. Sinucigașul e-o carcasă goală, nimic mai mult ｰ un trup fără suflet, o cochilie fără purtător, o coajă aruncată-ntr-o baltă. Vocea ei îl mâhnește și, în același timp, îl seacă de orice urmă de vitalitate, storcându-l ca pe-o portocală. Când râsul strident și înfricoșător încetează, pierzându-se printre ecourile muzicii date la maxim, vocea ei se face auzită din nou, pe un ton asemenea unui cuțit cu lama încinsă:
－ Greșeala mea! Îmi pare foarte rău. Scuză-mă că nu te-am recunoscut. M-a luat valul...
－ Te-a luat, pe dracu'! se răstește Nyte, mai încordat decât a fost vreodată. Vii în Seattle după zece ani și nu spui nimic! Știi de câte ori am încercat să dau de tine?
Însă Monique tace mâlc.
－ Nu vreau să-ți cer nimic. Vreau doar să știu cine sunt.
Tace mâlc.
－ Dacă n-ai de gând să-mi spui nimic, mârâie el printre dinți, încruntat, jur că țip și află toată lumea că-s copilul tău.
