A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
― Markus, mereu am vrut să te întreb ceva, încep, lăsând doza de bere rece ca gheața pe dalele în formă de spirală din curtea bisericii.
― Întrebați-mă acum, cât încă văd bine, îmi răspunde, dându-și paharul de plastic peste cap și aplecându-se către lada frigorifică. Doamne, dacă m-ar vedea Redden, dac-ar vedea că beau din rahatul ăsta, mi l-ar băga pe gât. "Plasticu' se reciclează, dobitocule!", se maimuțărește el, râzând cu poftă.
― Când ți-am făcut cunoștință cu nepotul meu, ți-a dat o hârtie. Aia...
― Ah, da, mă-ntrerupe, iar râsul îi scade treptat, expresia lui facială devenind brusc serioasă. M-a pus să o rup în tren, când ne-am întors; o aveam mereu la mine, pentru orice eventualitate. Era pentru Redden, în cazul în care Nyte ar fi cedat psihic și ar fi... Știți.
― Înțeleg.
Mai petrecem câteva secunde în liniște, privind crăpăturile din pavaj și furnicile care le traversează în șir indian. O compătimesc pe Redden, care stă de una singură pe o bancă, la o distanță destul de mare de a noastră, cu bărbia sprijinită în pumn și privirea ațintită către soarele portocaliu. Pare foarte concentrată și tristă, în același timp. Nimeni n-a cunoscut-o pe sora mea, dar toți au plâns-o, de la mine, la Jeroen și la tac-su, la câțiva "prieteni" de ai ei care au văzut-o doar de câteva ori. Mai puțin pacostea. Redden a adus un ghiveci cu flori albe, pe care le-a plantat singură pe mormânt, apoi a mângâiat ușor pământul și nu s-a abținut de la a vărsa lacrimi. Lacrimi sincere, sunt convins. Cred c-a plăcut-o pe Monique. Acum, după destul de mult timp de la înmormântare, îl așteaptă pe fraier. Jeroen a întrebat-o dacă nu cumva vrea o pătură sau un sacou, pentru că se face frig, dar ea a scuturat din cap, pur și simplu. Mi-e milă de copilul ăsta. Nici nu știe ce urmează, iar ăsta-i cel mai rău lucru. Nici nu știe ce suferință o să-ndure. Imaginea statică și-nchisă se metamorfozează într-una cât se poate de dinamică, atunci când pacostea intră-n scenă. Redden tresare și îl lasă să o conducă până la ieșirea din spate. Pentru prima oară-n viața lui, probabil, Nyte face un lucru rațional － o îndeamnă să-l țină de braț în timp ce merg. Într-un final, mulțumit, mă ridic de pe bancă și spun:
― Mulțumesc mult că ai venit, Markus. Deja apune soarele, iar tipii care fac curățenie își încep treaba. Cred că ar trebui s-o ștergem și noi.
― Da, da. Mă luase valul, ce-i drept. Știți, acum cam sufăr din dragoste, deci nu-mi doresc nimic mai mult decât să beau până explodez.
― Ai mai suferit și după Phoebe. O să-ți treacă.
― De data asta, mă tem că nu. Oricum, sunt de acord, e timpul să mergem. Îmi pare atât de rău pentru pierderea dumneavoastră, domnule Whitley, din nou.
― Mulțumesc.
Și mă trezesc la volanul aceleiași mașini pe care o conduc de obicei, cu mâinile pe același volan pe care îl am în față de obicei, aceeași oglindă retrovizoare și aceleași perne dintr-o imitație de piele . Totu-i la fel. Totuși, ceva în aerul pe care îl respir are o aromă diferită, ciudată, pe care nu am mai simțit-o până acum. Să fie aerul de primăvară? Să fie astenia, nemernica de astenie, care mă face să o iau razna?
