Nori la înec

Patruzeci și unu: Bărbații cu cercei

Mă nasc.

Nu, de fapt, lucrurile nu stau tocmai așa. Deschid ochii. Lumina-i puternică și inundă fiecare colțișor al încăperii cu pereții de un verde crud, deschis. Nu mă nasc. M-am înșelat - păcat. Nu-i prima oară când mă trezesc înconjurată de un astfel de cadru și, oricât de mult aș spera să fie ultima, mă-ndoiesc. Privesc firul prin care curge lichidul transparent ce mă hrănește. *Poc*. Sunt atât de obișnuită cu asta, încât nici nu mai ezit când îndepărtez perfuzia de una singură. Vasul cu flori de pe noptiera din stânga mea îmi displace profund; aleg să-l ignor. Mă ridic, cu puțină dificultate, în șezut, apoi încerc să mă dau jos din pat și să stau pe propriile picioare. Mama mea are, însă, alte planuri. Intră în cameră în secunda următoare, cu o expresie facială denotând șocul. Probabil că nu se aștepta să mă trezesc. Mă împinge ușor înapoi, clătinându-și capul și scoțând acel "nț, nț, nț" pe care mi-l adresează de fiecare dată când ceva nu-i convine. Mă încrunt. Ușa se deschide din nou, iar salonul se aglomerează. Markus, Lily și tata vin din spatele ei, expresiile lor fiind variate. *Nu credeam că aveam să mă simt vreodată atât de singură, înconjurată de atâția oameni. Uite că se-ntâmplă.* Câteva fragmente din ceea ce s-a întâmplat înainte să îmi pierd cunoștința îmi revin în minte, dar dispar la fel de repede cum au apărut, parcă pierzându-se printre valuri de incertitudine. Totu-i neclar.

După vreo treizeci de minute în care au vorbit cu mine și m-au amețit cu aceleași prostii, au plecat, unul câte unul. Îmi las capul pe spate, proiectând imaginea mea, stând pe geamul unei clădiri abandonate, pe tavan. O jumătate de an arată ca o viață, mai nou. Probabil pentru că ultimele șase luni au fost singurele în care am trăit, cu adevărat. Și-aici... Aici e capătul de drum. Dar trebuie să fie ceva și după capăt, nu? Chiar dacă-i vorba de o prăpastie, există ceva, orice! Și ce-i atât de rău la o prăpastie? Poți, cel mult, să mori. Nu mă supără gândul ăsta. Decât să nu trăiesc, prefer să mor - da, asta are o relevanță, și una foarte mare. Cu acest gând în minte, mă pregătesc să mă ridic, punând ambele picioare pe covorul aspru, de un maroniu cel puțin bizar. Scamele îmi înțeapă tălpile. Mă sprijin de marginea patului și reușesc să mă deplasez până la ușă, apoi o deschid, privind coridorul cu atenție. Nimeni. Nimeni cunoscut. Surâd în sinea mea și închid ușa cu atenție, după ce ies. Cămașa de noapte a spitalului îmi vine la fel de rău ca întotdeauna. *Oare cât e ceasul? În ce dată suntem?* N-am timp pentru asta. Sunt destul de sigură că, dacă nu ies acum, ai mei o să se asigure că iau primul avion spre Olanda. Nemaiavând timp, o iau în direcția liftului. *De-acum, Dumnezeu cu mila.*

― Domnișoară, încotro?

Întorc capul către dreapta și văd un bărbat în costum negru, a cărui vârstă mi-e foarte greu să o identific. Înghit un nod, nod care îmi perforează esofagul în tăcere. Întorc, cu dificultate, zâmbetul prietenos al individului, oprindu-mă din mers.

― Eu... mergeam. Încolo. Da.

― Și eu tot încolo, spune, apăsând butonul pătrat al ascensorului. Poate binevoiți să mă luați și pe mine.

Are un iz ciudat. Unde am mai întâlnit senzația asta?

― Sigur... răspund, mai mult pentru mine decât pentru el. Privesc în jur și văd că holul a rămas pustiu. Chiar dacă aș vrea să strig după ajutor, n-aș putea. Bărbatul ăsta îmi dă un sentiment foarte, foarte neplăcut.

― După dumneavoastră, mă îndeamnă el.

Fac un singur pas pe podeaua liftului, apoi aud un *buf* destul de puternic, la fel de puternic ca sunetul provocat de trupul unui om, prăbușindu-se la podea. Oh. Pentru că despre asta-i vorba, de fapt. Bărbatul zace acum pe podea, la granița dintre conștient și înconștient, în timp ce Fenh Magso pășește peste corpul lui greoi și se proptește lângă mine, în lift. Apasă, fără să ezite, butonul pentru parcarea de la subsol (ce spital mai e și ăsta, cu parcare subterană?) apoi se întoarce către mine, ușor nervoasă: