A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Pagina 43
După un lung drum într-o mașinărie ciudată, neagră, înaltă și lată și, în special, lucioasă, Lenny se trezi în mijlocul a ceea ce oamenii numeau "paradis urban". Clădiri înalte, sticlă, beton, oglinzi și multe altele; Zâna Mării era alături de el și îl mângâia, alinându-i durerea. Drumul a fost lung, mult mai lung decât ar fi fost obișnuit. Copilul încremenise, neputând să scoată alte cuvinte în afară de "Unde-i tati?". Făptura Celestă îl strânse mai tare la piept, spunându-i că totul va fi în regulă și că vor ajunge acasă în cel mai scurt timp. Lenny se deplasă ușor până la geam, care, în exterior, era fumuriu. Privi norii care acopereau cerul, furia lor, proeminența lor înfricoșătoare. Ploaia nu iertase pe nimeni niciodată. De ce ar fi fost altfel atunci? Băiatul nu mai putea gândi limpede și încerca din răsputeri să se obișnuiască cu ideea că există și alți oameni pe Pământ. Era bizar. Scandalos. Nu înțelegea mai nimic. Nu-i era clar ce se întâmplase cu mica lui cabană din lemn, căminul lui lăsat în urmă. În plus, îi era foarte foame și îi era somn.
－ Poftim, spune Creatura cu ochi de căprioară, cu cel mai suav glas din lume. O să-ți prindă bine.
Îi întinse micuțului ceva ce părea a fi o grămăjoară ambalată cu folie albastră, sclipitoare, legată cu o ață aurie. El trase de ață, curios. Sub acoperământ, se afla o adunătură maronie, frumos mirositoare, care îi amintea lui Lenny de mirosul lemnelor pe care tatăl său obișnuia să le taie iarna. "Unde-i tati?", își repetă el, cu genunchii strânși la piept. "Unde-s eu?" Își dădu seama relativ rapid că masa maronie cu parfum de așchii măcinate era un lucru pe care îl putea mânca. Își duse mâna în apropierea gurii și lăsă sfera să îi explodeze între dinți, lăsându-i o aromă dulceagă. "Ce-i asta? E bună.", își spuse el, în timp ce Zâna chicotea, distrată. O fixă cu o privire plină de admirație și recunoștință, cu o scânteie similară cu cea a unui fanatic religios închinându-se divinității venerate. Expresia lui facială nu spunea prea mult. Nu spunea nimic. Femeia îl îmbrățișă strâns și îl învălui cu toată căldura ei plăcută, apoi îl întrebă dacă își mai dorește ceva:
－ Spune-mi, scumpete. Mai ai nevoie de ceva?
Lenny își întredeschise buzele uscate și crăpate, palpându-le cu vârfurile degetelor, asemenea unui orb care citește în Braille. Nu avea puterea să vorbească. Energia vitală-i fusese stoarsă din trup în momentul în care tatăl său a dispărut în neant, târât de câțiva necunoscuți cu figuri dure și cu o cruzime usturătoare în voci. Suprafața buzelor copilului era cutată și neregulată, chiar vânătă, iar mâinile-i tremurau. Zâna Mării înțelese, oarecum, mesajul, și întrebă ființa umană din fața roții rotunde, îmbrăcate în piele, dacă nu cumva era pe-acolo o sticlă cu apă. Vietatea își înclină, ușor, capul, apoi îi înmână un recipient dubios, cu totul nou pentru protagonistul povestioarei noastre, care băuse apă din pahare din lemn toată viața lui. Un recipient din ceva ce părea să se numească "plastic", o substanță solidă și transparentă, modelată în formă de corp uman fără mâini și cu picioarele apropiate; contururile erau neclare. Înainte ca băutura să ajungă la el, femeia întrebă un alt lucru, pe care Lenny nu l-a înțeles foarte bine: "Și ceea ce te-am rugat, te rog?". Omul îi dă o sticluță plină cu lichid gălbui. "Ca uleiul", își zise micuțul.
