Shape Shifted

Capitolul 18

Simt o lumină puternică în ochii mei,ceea ce mă face să îi deschid.

"Hayden?"

E o voce familiară care îmi strigă numele,dar abia pot să îmi dau seama cui îi aparţine.Nici nu pot să respir ca oamenii.

Totul în jurul meu e alb.Sunt într-un spital?Ce mama naibii se întâmplă aici?

"Hayden,mă auzi?" se aude din nou vocea respectivă,iar eu dau ușor din cap afirmativ şi îmi țin ochii întredeschişi.

"Uită-te la mine." îmi spune iar. "Întoarce capul puţin la dreapta."

Sunt atât de dezorientat încât nici nu mai sunt în stare să deosebesc dreapta de stânga.Îmi simt faţa prinsă cu blândeţe în două mâini care îmi întorc ușor capul în direcția care trebuie.

"Aici sunt.Mă poţi vedea?"

Nu spun nimic,abia sunt în stare să vorbesc iar gâtul meu este uscat.

"Hayden,mă poţi vedea?" zice și îmi dă șuviţele de păr de pe frunte la o parte,ţinându-și cealaltă mână pe faţa mea.

"Mhm." încerc şi eu să spun.

Dar vocea mea abia se aude.

Ce dracu' se întâmplă cu mine?

"Bella?" întreb confuz după ce încep să văd puţin mai clar. "Ce s-a întâm-" îmi întrerup cuvintele,simţindu-mă de parcă cineva mi-a înfipt o lamă în gât.Încerc să mă ridic în șezut dar am parte de un junghi puternic în piept așa că mă întind înapoi.

"Shht,nu te ridica,odihnește-te."

"Ce s-a...ce s-a întâmplat?" reușesc să întreb

"Ţi-ai solicitat corpul prea tare și ţi-ai pierdut cunoștinţa.Noroc că ai fost scos repede din apă."

"Oh..."

"Vei rămâne în seara asta aici pentru observaţie și mâine vei merge acasă,nu ai păţit nimic grav."

"Dar tu? Vei rămâne aici?" întreb plin de speranţă.

Pot observa cum se întristează.

"Nu pot...trebuie să trec pe acasă.Nu am mai vorbit cu mama de ieri."

"Ai dreptate,îmi pare rău.." spun și oftez ușor,închizând ochii și simţind două buze fine și calde lipindu-se de fruntea mea.

PERSPECTIVA BELLEI

Toată ziua am avut telefonul închis deci e foarte probabil să am zeci de apeluri și mesaje de la mama,care nu are idee pe unde mai sunt.I-am spus că sunt la Alma pentru un proiect și prefer să merg pe ideea asta. Dar,s-ar putea să își dea seama că îi ascund ceva,e psiholog,mă citește ca pe o carte deschisă.Așa că mă aștept la o ceartă urâtă cu ea.

Numai cât îmi caut cheile prin geantă,încep să îmi transpire palmele și să am palpitaţii.

Intru în casă iar instinctele mele de supravieţuire îmi spun să ies pe ușă și să fug departe de aici,atunci când  văd privirea dură a mamei peste mine.

"Unde ai umblat,domnișoară?" spatele ei e drept și stă cu mâinile în șold. "Tu ai idee cât am încercat să dau de tine?"

"Mi s-a descărcat telefonul,nu e nevoie să reacţionezi așa! Sunt bine,nu vezi?"

"Nu ridica tonul la mine! Ai fi putut da un semn de viaţă!" arată cu indexul înspre mine și ochii ei sunt cât cepele."Și știi ce? A sunat antrenoarea ta! Nu îmi vine să cred ce ai făcut!"

Dap,va ieși urât.

"Ani întregi de muncă s-au dus pe apa sâmbetei,Bella!Am băgat o groază de bani în sportul ăsta pentru tine! Și tu? Ce ai făcut? Ai dat cu piciorul în toate și te-ai lăsat,asta ai făcut!"

Îmi fac curaj să vorbesc simțind cum nervii încep să îmi crească.

"Ai băgat o grămadă de bani într-un sport pe care nu mi-a plăcut niciodată să îl practic!M-ai obligat să fac asta pentru că tu nu ai reușit în loc să mă lași să fac ce vreau și ce îmi place! Ce vină am eu..."

"Dacă mai scoţi un singur cuvânt vei avea palma mea imprimată peste faţa ta!" mă întrerupe,ridicându-și mâna. "Nu cred că vrei să ajungem acolo."

"Haide,lovește-mă.Te provoc." îmi pun mâinile la piept și îi aștept reacţia.

Corpul ei se lasă moale iar mâna pe care voia să o folosească pentru a mă lovi coboară rapid.Nu mă poate răni fizic.Sunt copilul ei,totuși.