Shape Shifted

Capitolul 82

PERSPECTIVA LUI HAYDEN

Nici nu apuc să pun ca lumea pe mine un tricou căci soneria telefonului meu se face auzită în linștea din dormitor.

"Alo?" răspund,fără să mă uit cine mă caută.

"Smith!Nu pot să cred că mai trăiești!" se aude vocea antrenorului meu,care pare o idee mai vesel ca de obicei.Doar pare.

"Nup,nu am de gând să mor la douăzeci de ani,dacă asta îți era dorința."

"Bun,nici să nu îndrăznești să faci asta.Deci,când ți-au spus medicii că poți începe antrenamentele?"

"Da,sunt bine.Nu,nu mă doare nimic.Mulțumesc de grijă." 

"Hayden..." se enervează.

"Ce?Bine,scuze.Ăăă...teoretic pot începe de acum."

Parcă îi și văd rânjetul satisfăcut.

"Perfect.Atunci ne vedem diseară la 7.Avem mult de recuperat.Spune-i și Bellei să vină."

Oftez și îmi dau ochii peste cap.Numai de antrenament nu îmi arde mie acum.

"Să nu te aud că te plângi." continuă antrenorul."Ai avut pauză două luni."

Și apelul se încheie.

Îmi arunc telefonul pe pat și încep să mă învârt prin casă după echipamentul meu,pe care,din nou,nu știu unde l-am pus.Serios acum,e dita-mai rucsacul,ori i-au crescut picioare și se deplasează singur pentru a se ascunde,ori am eu nevoie de ochelari.Aleg prima variantă.

"S-a întâmplat ceva?"întreabă Bella atunci când observă că mă învârt ca ultimul bețiv prin casă.

"Iar nu îmi găsesc echipamentul." spun frustrat.

"Nu e pe hol,unde ți-l lași mai mereu?"

Ar trebui să mă plesnească cineva.Normal că acolo e.

Ies din dormitor și mă îndrept spre hol.Degetele mi se presează de tâmple și ochii mi se închid strâns atunci când simt o amețeală puternică luându-mă pe nepregătite.Un mârâit îndurerat îmi scapă iar spatele mi se lovește zgomotos de perete.Nu mai pot să mă țin  pe picioare așa că îmi las corpul să alunece în jos.

"Ce naiba?!" exclamă Bella atunci când apare repede pe hol."Hayden,ești în regulă?" întreabă și mă prinde de antebrațe cu mâinile sale mici.

Casa se învârte cu mine și mă simt de parcă mă lipesc din ce în ce mai tare de podea.Ce dracu' mi se întâmplă?

"Hei,uită-te la mine..."

Îmi deschid ochii și îmi dau seama că mi se întâmplă exact aceeași chestie ca la petrecere.Iar văd două de Bella,iar mi se învârte pământul de sub picioare și iar nu mai sunt în stare să articulez două vorbe.Dar nu înțeleg,am scos tot alcoolul din mine și am și dormit.Mahmureala nu ar trebui să fie așa.De ce mă simt de parcă mai am încă un litru de alcool la bord?

"Ce se tot întâmplă cu tine?"continuă fata mea și își așează blând mâinile pe fața mea,în timp ce eu îmi las brațele pe lângă corp.

"Nu știu." reușesc în sfârșit să răspund,ridicând din umeri."Nu am idee ce mi se întâmplă.Pur și simplu am ieșit pe hol și m-a luat amețeala,după care am căzut pe jos.Asta e tot."

"Nu ai mai băut -"

"Nu,Bella,nu am mai băut." o întrerup iar cuvintele îmi ies printre buze odată cu aerul expirat."Nu am băut absolut nimic."

O aud cum oftează apoi simt cum mă prinde de încheieturi.

"La doctor cu tine.Acum." spune și trage de mine pentru a mă ridica în picioare.

"Ce?" întreb șocat."Dar nu pot să merg,nu avem timp,într-o oră trebuie să fim la antrenament."

"Cine ți-a zis asta?"

"Antrenorul e cel care a sunat mai devreme.Trebuie să mergem amândoi."

"Hayden,nu mergi nicăieri în starea asta."

"Dar mă simt mai bine acum.Uite,pot sta în picioare."

Defapt,încă am o ușoară amețeală,dar în niciun caz nu mă simt ca acum câteva minute.Asta a fost rapid.

"După ce terminăm antrenamentul ăsta,ne odihnim iar mâine dimineață mergem la doctor fără discuție.Haide,ia-ți echipamentul."

"Bine,mamă."răspund sarcastic.

"Lasă-ți sarcasmul deoparte,e serioasă treaba.Nu poți lăsa atâtea chestii să îți pericliteze sănătatea.Mai întâi drogurile alea,acum alcoolul,ce mai urmează?Noroc că nu ești dependent de așa ceva,altfel toată viața ta s-ar duce pe apa sâmbetei.Să nu mai spun de cariera ta de înotător și -"

"Cariera mea de înotător nu e mare lucru,Bella.Cu sau fără ea,viața mea ar fi aceeași."

"Nu e adevărat." mă contrazice."Nu ai idee câte benefici îți aduce sportul ăsta."

"Nici măcar nu sunt așa de bun.Și la urma urmei,am tot lipsit de la antrenamente în ultima vreme."

"Înotul e ca și mersul pe bicicletă,deci nu vei fi cu nimic mai slab doar pentru că ai făcut pauză o vreme.Și de ce crezi că nu ești așa de bun?"

"Pentru că,dacă aș fi bun,antrenorul nu m-ar mai bate atât la cap!Pe tine și pe Gregg de ce nu vă stresează așa?La voi de ce nu strigă în telefon?Oh,stai,pe voi nu vă prea sună,doar la mine strigă de la prima oră a dimineții și pe lângă asta mă mai cheamă și seara la antrenamente,când un om normal iese în oraș sau doarme!Nici nu e de mirare că nu am chef niciodată de antrenament și că mă duc de fiecare dată obosit.M-am săturat,vreau și eu să treăiesc ca un om normal!"

Sunt nervos și strig,iar respirația mi-a luat-o la goană.Privirea mi se încețoșează și nu durează mult până să îmi dau seama că e din cauza lacrimilor care urmează să se rostogolească pe obrajii mei.

"Tocmai de asta te stresează antrenorul.Nu ai idee ce viteză ai.Și la urma urmei,dintre noi trei,care a stabilit un record național?"

Aleg să tac,plecându-mi privirea în pământ și dând drumul lacrimilor.

"Tu." continuă ea."Tu ai făcut asta,nu noi.Ești un talent înnăscut și să nu mai spun că ai muncit o grămadă pentu sportul ăsta.Și care dintre noi e olimpic,hmm?Tu ești.Tu,alături de tine și de persoana ta."

Un zâmbet mic se întinde pe buzele mele,iar Bella își așează brațele în jurul corpului meu,în timp ce eu procedez la fel,sprijinindu-mi bărbia pe umărul său.

"Acum,Hayden,te rog...nu mai plânge."