Shape Shifted

Capitolul 96

"Știi momentul în care ți-am spus că nu mai am nevoie de somn?Atunci când m-am trezit pe la trei dimineața?"începe Hayden.

"Da." îi răspund.

"Ei bine,eram puțin obosit,dar odată ce sunt trezit din somn adorm destul de greu și nu avea rost să mă mai culc având în vedere că în scurt timp ar fi trebuit să plecăm și probabil m-aș fi simțit mult mai obosit dacă m-aș fi trezit din nou.Știu că nu prea are sens dar nu asta e important,deci să trecem mai departe."

Face o pauză scurtă și își trece o mână prin păr,oftând ușor.

"Faptul că mi-ai spus că ar trebui să fiu odihnit ca să nu pățim ceva...nu știu...cred că treaba asta mi-ar rămas fixată în minte și mai ales faptul că nu te-am ascultat.Presupun că m-am simțit vinovat.Și chiar eram."

Devine agitat și pot să observ asta din faptul că respiră considerabil mai repede.

"Liniștește-te." îi spun și îl prind de mână."A fost doar un vis,la urma urmei."

Își mușcă bunza inferioară,apoi continuă.

"Totul decurgea bine,îmi amintesc că am oprit,apoi imaginea din fața ochilor mei s-a schimbat brusc.Cred că acela a fost momentul în care am început să visez și totodată momentul în care am adormit.Eram în mașină,iar aceasta stătea pe loc.Aveam parbrizul spart și multe cioburi înfipte în piele.Nu înțelegeam nimic din ce se întâmplă.Auzeam afară tot felul de strigăte iar apoi te-am zărit și pe tine lângă mine.Erai rănită și aveai ochii închiși.Gregg m-a scos afară iar pe tine te-au dus în ambulanță,unde am intrat și eu după scurt timp.Să ignorăm partea în care începusem să intru în panică din cauza faptului că nu știam ce e cu tine și să trecem direct la momentul în care am ajuns la spital.Acolo,mie mi s-a spus că eram în regulă dar..."

Vocea lui dispare și înghite în sec.

"Dar ce?" încerc să îl fac să continuie.

"Dar...tu nu erai în regulă.Pierdusei mult sânge.Nu făceam altceva decât să stau lângă patul tău și să mă holbez la tine,așteptând momentul în care aveai să îți deschizi ochii.Venise și mama ta și plângea iar apoi începuse să strige la mine,întrebându-mă ce am făcut și spunându-mi că sunt un nenorocit și că avea de gând să îmi mai acorde o șansă și să își ceară scuze și spunea că degeaba ar fi făcut asta,oricum.Cât a ținut cearta noastră...mă rog,impropriu spus ceartă,un zgomot ne-a oprit și când m-am întors am realizat că sursa zgomotului erau aparatele la care erai conectată."

Îi dau lacrimile și cu greu reușește să le țină acolo.

"Și ce s-a întâmplat după?" adaug eu.

"Mama ta a chemat medicul,care a încercat să folosească defibrilatorul,dar degeaba.Oprise toate aparatele și ne-a spus mie și mamei tale că nu se mai poate face nimic."

Îmi strânge mâna atât de tare din cauza furiei,încât mai am un pic și țip la el.Dar îl las să continuie.

"Mama ta și cu mine am început să plângem,iar ea spunea că e numai vina mea.Și chiar era,era într-adevăr vina mea.Apoi am început să îți aud strigătele și aveam senzația că e o fantomă care vorbește sau ceva ce vrea să îmi terorizeze și ultimul nerv rămas.După ce m-ai mai strigat de câteva ori,m-am trezit la noi în mașină exact unde oprisem și cam asta a fost tot."

Își duce palmele la ochi,sprijinindu-și coatele pe coape,iar eu mă apropii de el și îmi așez brațele în jurul corpului său,lipindu-l de mine.Plânge convulsiv,iar eu stau și mă întreb cam câte lacrimi vor mai ieși din ochii lui.Vreau să îl văd zâmbind odată.Vreau să îl văd vesel și plin de viață,dar cum să zâmbească dacă are parte numai de tâmpenii?Știu cum era înainte să îl cunosc și de atunci s-a schimbat mai mult sau mai puțin intenționat.E mult mai sensibil și își exterioriează emoțiile.Cu greu,dar o face.Dar cu toate astea,nu vreau să îl mai văd supărat.